Un plus de sănătate

Personal, nu-mi aduc aminte ca în anii de școlarizare, din primele clase pînă la finalul facultății, să fi fost interogat de profesori în privința emoțiilor pe care mi le-a trezit un text literar studiat sau a ceea ce mi-a plăcut sau displăcut în el. Demersul didactic era exclusiv estetic sau istoric, literatura nu era „predată” ca interfață de raportare a cititorului la lume și la sine, ci ca scop în sine.

În ultimii (nu chiar puțini) ani s-au mai schimbat lucrurile. Este cu adevărat interesant să vezi care este prima impresie, subiectivă, grefată pe propriile experiențe de viață, a elevilor după lectura unui text, exercițiu care, cel puțin la gimnaziu, a devenit oarecum uzual. La liceu încă nu există o practică asumată în acest sens, dar deschiderea există, în bună măsură operele literare sînt interogate și din perspectiva unei lecturi de identificare, fapt care permite multe deschideri interpretative ulterioare. Ce emoții îmi trezește, ce îmi place și ce nu îmi place – respectiv, de ce – sînt întrebări esențiale, care nu exclud, totuși, o contextualizare estetică, socială, culturală, ulterior sau, uneori, simultan.

Sînt considerații pe care le scriu pentru că am citit un articol, astăzi, cu opinii ale unei persoane care afirma că sistemului de învățămînt românesc îi lipsește dimensiunea dezvoltării personale, pe care ar putea să o preia din alte sisteme, cum ar fi cel olandez sau spaniol. Am mai pledat și eu, de-a lungul timpului, prin articolele pe care le-am scris, pentru o mai aplicată asumare în demersul didactic a unor astfel de practici în general, respectiv a unor direcții de interpretare convergente cu dezvoltarea personală, în particular, la disciplinele umaniste și mai ales la limba și literatura română.

Pe de altă parte, există un fel de atitudine rezervată sau chiar disprețuitoare a unor oameni, dintre cei mai cultivați adesea, față de acest concept și pot să o înțeleg. De-a lungul ultimilor 20-30 de ani a existat o invazie de maculatură care promova conceptul de dezvoltare personală, dîndu-i o coloratură fie glossy, fie cenușie, depinde de unde privești. Sutele și miile de cărți care „te învață” cum să devii bogat, fericit, seducător, de succes, irezistibil etc. în cinci sau zece pași au un miros intens de făcături, de înșelătorii pe care doar un naiv le poate lua în serios.

Fără să fiu specialist, știu în linii mari că dezvoltarea personală se concentrează pe alte dimensiuni ale vieții decît psihologia. Dacă psihologia sondează traumele, mecanismele care te fac prizonier al unor capcane mentale și afective, încercînd să te sprijine să le înțelegi și apoi să le depășești, dezvoltarea personală este focalizată pe aspecte oarecum exterioare, pe arhitectura unui stil de viață pozitiv. Ceea ce aș remarca eu este că uneori, în funcție de propria experiență de viață, dezvoltarea personală, înțeleasă astfel, poate fi disociată de psihologie, dar alteori nu. De aceea, eu cred că școala ar trebui să aibă o deschidere mai mare înspre înglobarea sistematică atît a elementelor de psihologie, cît și a celor de dezvoltare personală. Sigur, nu doar dinspre psihologie vin unele ancore în dezvoltarea personală, ci și dinspre alte discipline, de la filozofie și economie pînă la medicină. În fond, principii cum sînt a te descoperi pe tine cît mai profund, a avea un scop în viață și direcții prin care să îl atingi, a fi motivat, a fi rezilient sau a avea relații pozitive sînt de bun-simț și țin, pînă la urmă, de construcția unui set de valori autentice, unanim acceptate.

Revenind înspre infuzarea disciplinelor de studii cu astfel de demersuri relaționale (eu versus textul, să zicem), nu cred că școala ar avea prin ele de pierdut în ordinea consistenței științifice, a informativului. Ci că ar avea mult de cîștigat în ordinea sănătății emoționale individuale și colective, a societății. Să recunoști abuzul și să i te împotrivești, de exemplu, este o valoare contemporană, care poate fi ușor susținută de studiul a cel puțin vreo trei-patru opere literare canonizate de uz. Să ai deschiderea vulnerabilității și să dezvolți un comportament emoțional rezilient, de asemenea. Și exemplele ar putea continua, am mai făcut astfel de observații de-a lungul timpului prin referiri concrete la operele literare studiate în școală.

Mai adaug o chestiune. În facultate, viitorii profesori fac cursuri de psihopedagogie și de psihologie care, teoretic, ar trebui să-i îndrume și înspre astfel de deschideri. Din păcate (îmi aduc aminte perfect că așa gîndeam și eu!), acestea sînt percepute ca auxiliare lipsite de importanță în formarea intelectuală, căci adesea tinerii studenți au acea aroganță a cunoașterii teoretice și consideră specialitatea (că este limba și literatura română sau matematică) drept unicul reper al desăvîrșirii lor. Nu este chiar așa, însă.

Un aspect care nu ar trebui neglijat în discuția despre integrarea dezvoltării personale în educație este impactul pe termen lung asupra formării tinerilor ca adulți responsabili și echilibrați. Elevii nu au nevoie doar de cunoștințe academice solide, ci și de un set de abilități emoționale și sociale care să le permită să facă față vieții cotidiene. Acest tip de pregătire, dacă este înglobat eficient în demersurile didactice, poate contribui la formarea unor indivizi care nu doar că înțeleg lumea din jur, dar care se înțeleg și pe ei înșiși, avînd o busolă pentru luarea deciziilor importante.

Cred în continuare că școala ar trebui să își diversifice rolurile, să nu fie doar un spațiu de transmitere a cunoștințelor teoretice, ci și un loc în care elevii să își poată dezvolta latura emoțională și personală. Literatura, ca mijloc de introspecție și descoperire, oferă o oportunitate ideală pentru a cultiva această latură a dezvoltării personale. Un demers educațional echilibrat, care să îmbine dimensiunile intelectuale cu cele umane, ar putea să aducă un plus de sănătate emoțională societății.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.