Un radio Gloria, o butelie rusească și niște coarne de cerb – cum recuperăm anii ’90? –

De curînd am fost la tîrgul de vechituri Ocska de la Oradea (despre care voi scrie cu o altă ocazie), prilej cu care mi-am amintit de o expediție la talciocul de la Vitan, de pe la sfîrșitul anilor ’90. Lucrurile nu s-a schimbat prea mult.  

Duminică dimineaţa, în jur de ora nouă. Autobuzul 135 este plin ochi, apar inevitabilele mici conflicte legate de cine şi de ce stă pe scaun şi comentariile de rigoare. Se pare, totuşi, că nimeni nu vrea „să coboare la prima”, căci maşina se goleşte instantaneu la o singură staţie, foarte aproape de capăt. Mulţimea, deja nervoasă şi apatică, se scurge pe strada care duce spre talcioc. Eu şi Radu, prietenul pe care îl însoţesc, ne lăsăm purtaţi de val şi ne pomenim pe malul Dîmboviţei, simţind o adiere răcoroasă, ca briza de la mare, care ne dă o stare de bună dispoziţie. Totuşi, sîntem confuzi: nu ştim de unde şi pînă unde se întinde tîrgul de la Vitan. Deja am reperat primii comercianţi cu marfa întinsă de-a dreptul pe asfalt, pe ziare şi folii din plastic, ceea ce probabil că vom face şi noi, primele piese auto ruginite, înşirate pe capote de maşini – şi astea nişte rable –, cu afişe lipite pe parbriz: „An de fabricaţie 1982, stare de funcţionare excelentă!”.

Radu mă informase cu cîteva zile în urmă că vrea „să-şi mărite” televizorul Sport moştenit de la un unchi şi alte cîteva „droaşte” care-i ocupă prea mult loc în casă, dar nu ştia unde. După ce i-am sugerat să facă pe negustorul în tîrg la Vitan, a insistat să vin cu el: „Dacă scot mai mult de cinci sute de mii, fac cinste. Și dacă nu, tot fac cinste!”. Puteam să-l refuz? Prin urmare, iată-ne pe amîndoi cu două genți care conţineau „marfa”: televizorul, fără antenă, două aparate foto, un Smena şi unul chinezesc, două aparate de radio, un Gloria şi altul care semăna cu o staţie de emisie-recepţie folosită probabil în al doilea război mondial, o pereche de role „de firmă”, o parte dintr-o colecţie de discuri și o butelie de camping rusească.

Mai întîi trebuia să ochim un loc bun, cu „vad comercial” și la umbră, căci se anunţase o zi caniculară. Am descoperit o porţiune de bordură destul de dreaptă, fără bălţi de ulei, aflată în vecinătatea unei camionete care putea sluji drept paravan între noi şi soare, în cazul în care soarele ar sta mereu în acelaşi loc (dar această problemă ne-a scăpat din vedere!). Locul era însă ocupat de un nene cu o umbreluţă fixată pe pălărie şi cu o duzină „de fiare pentru Dacie”. Amabil, şi-a mutat şuruburile ceva mai încolo, pe aceeaşi bordură. Radu a curăţat locul de ambalajele de chips-uri şi de coji de semninţe, a întins cele două ziare pregătite de acasă şi şi-a înşirat „marfa” într-un mod cît mai atractiv.

Nenea cu umbreluţă s-a repezit la discuri şi, după ce le-a studiat cu atenţie, şi-a ales unul cu Cristian Vasile, Romanţe de neuitat. „Zece mii? Uite că vă fac eu safteaua! Da’ nu trebuia să veniţi aici cu discurile, trebuia să mergeţi la talcioc la Obor. Aicea oamenii vin mai mult pentru maşini şi piese. D-asta m-am cărat şi io cu ruginiturile astea!” După aceea, omul s-a arătat foarte încîntat de achiziţionarea discului, „Știţi, io sînt un mare romantic!”. Apoi a descoperit că unul dintre ziarele pe care se afla marfa noastră era vechi de numai două zile. „Voi veniţi la tîrg cu ştiri proaspete? Ia daţi-l încoace, că vă dau eu unu’ de la revoluţie...” Aşa că am făcut schimbul: Evenimentul zilei contra Tineretul liber, cu una dintre primele şedinţe CPUN. Vecinul nostru a scuturat de praf ziarul şi a început să-l citească.

Între timp, prin faţa „tarabei” noastre se perindau cei dintîi clienţi. Televizorul a avut mare succes: l-am vîndut după primul sfert de oră. Un cuplu tînăr, amîndoi în bermude, maiouri şi şlapi, care ne-au destăinuit că marele lor vis este să aibă în camera lor închiriată de pe Șoseaua Chitilei un televizor, el să se uite la meciurile lui Dinamo, ea la telenovele. Ne-au înduioşat aşa de tare, că am lăsat televizorul de la patru sute de mii la trei sute cincizeci. Trebuia însă „probat”, iar nenea cu umbreluţă ne-a trimis la unica priză de pe o rază de un kilometru, la o terasă cu bere la halbă şi mici. Aici, băiatul de la grătar ne-a informat scurt: „Vă costă douăzeci de mii proba şi haideţi mai repede, să nu vină patronu’!”.

Cînd ne-am întors la bordura noastră, soarele trecuse binişor de camionetă, iar singurul petic de umbră mai rămăsese doar în dreptul unei roţi. Între „taraba” noastră şi cea a amatorului de romanţe se înghesuise o tanti care vindea nişte tricouri chinezeşti, nişte punguţe de cadouri cu slipici şi o impresionantă pereche de coarne de cerb. Femeia făcuse deja schimbul cu primul nostru vecin: Evenimentul zilei, pe care şi-l pusese în chip de coif pe cap, contra o Libertatea de prin mai. Coarnele de cerb au atras mulţi clienţi cu ghiuluri şi burţi revărsate peste şorturi. Tanti nu prea îndrăznea să rostească suma, un milion, în schimb îi păcălea cu tricourile cu imprimeuri cauciucate, Nike şi Chicago Bulls, trei la cincizeci. Am înţeles că „podoabele carpatine”, cum le zicea ea coarnelor, făceau parte din strategia de piaţă, ca să atragă atenția. Şi noi vindeam rolele tot cu un milion, dar în afară de cîţiva puştani care căscau gura la ele şi-şi înghionteau părinţii şi de un ins care ne oferea două sute de mii, căci „io n-am ce face cu ele, le iau pentru roţi, că-s din silicon!” nu atrăgeau pe nimeni. În schimb, am vîndut radioul Gloria unui tip cu mustaţă, foarte guraliv, care ne-a povestit cum nişte indivizi de la el din cartier au un post de radio pirat, la care dau non-stop „manele şi lăutărească, cele mai noi piese... p-asta o ştiţi?” – şi începe să fredoneze ceva cu blonde, brunete şi roşcate, „el le place pe toate”, apoi se laudă că are acasă „două teveuri, video, staţie cu boxe, da’ n-am radio, cine mai stă să asculte radio azi? Poate doar pensionarii...”. Într-adevăr, un moşuleţ, care căra după el, tot în scopul comercializării, patru bibelouri şi cinci mileuri „făcute de soţia, cu mînuţa ei”, s-a arătat interesat de celălalt radio, cel preistoric. A vrut să vadă dacă merge şi, ca un făcut, antichitatea n-a prins nici un post, a început doar să piuie prelung, de ne-a asurzit pe toţi. „Uite, tataie, că prinde posturi de extratereştri!”, a rîs nenea cu umbreluţă. Pînă la urmă, moşul l-a tot sucit şi a reuşit să intre pe calea undelor în direct cu un meci de fotbal de divizie B. Toată bordura noastră, dar şi cea de vizavi, au devenit brusc atente, iar bătrînelul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, „Nu-i aşa că se vede că eram electronist amator în tinereţe?”. S-a rugat de noi să-i dăm radioul contra o balerină şi un mileu. Şi el ne-a înduioşat destul de tare, aşa că am acceptat tîrgul.

Atunci a venit proprietarul camionetei care a plecat cu maşina şi am rămas cu ochii în soare, lac de transpiraţie şi invidiindu-i pe cei cu umbreluţe pe pălărie, coifuri din ziare etc. Cineva a mai întrebat dacă aparatul Smena mai era bun de ceva. A zis că ar vrea să-l cumpere dacă mai stăm cel puţin o jumătate de oră, ca să cumpere mai întîi nişte planetare, căci pentru asta venise. Între timp, vîndusem aparatul foto chinezesc unui puşti de vreo paişpe ani care a fost aşa de bucuros, că ne-a tras şi pe noi în poză, toţi patru şi cu coarnele în cadru (aparatul avea și film înăuntru), ca să ne aibă amintire. De butelie s-au interesat mulţi, dar n-a cumpărat-o nimeni, fiindcă era rusească, nu poloneză şi am dedus că cele poloneze sînt „mai tari”.

Pînă la urmă, muiaţi de tot de căldură, n-am mai rezistat şi ne-am decis să strîngem. Vecinul nostru ne-a spus că ne aşteaptă săptămîna viitoare pe aceeaşi bordură, iar tanti cu coif nu ne-a zis nimic, căci tocmai negocia coarnele de cerb. Radu şi-a numărat banii, scosese în jur de şase sute de mii. Am aterizat la prima terasă, care nu era alta decît cea cu priza unde am comandat bere. Băiatul de la grătar ne-a întrebat dacă nu mai vrem să probăm vreo „sculă”: „Dacă consumaţi aicea, priza e din partea casei!”. A rîs, am rîs şi noi, apoi am început să facem fotografii cu Smena, iar Radu s-a decis să nu mai vîndă aparatul, redescoperindu-i multiplele-i calităţi.