Părinți bătrîni, copiii care îmbătrînesc – vîrstele nu se pot explica celor mai tineri –

Așteptam de ceva vreme la o coadă într-o farmacie, trebuia să cumpăr ceva banal, niște picături de pus în nas, și începeam să-mi pierd răbdarea. După Poștă, farmaciile sînt pe locul doi în ceea ce privește cozile imposibile și epuizante, o persoană poate să stea la casă chiar și o jumătate de oră, în plus mai sînt parlamentările cu farmacistele, unii oameni vin aici ca la spital sau la doctorul de familie, spun ce îi doare, de ce boli suferă, că n-ar merge și aia?, dar ce-ar fi să încerc și ailaltă? etc. În general, sînt oameni în vîrstă pentru care mersul la farmacie echivalează cu un ieșit în oraș pentru noi, ăștia ceva mai tineri, cu tot cu socializarea de rigoare, desigur. Pentru ei oricum timpul are alte valențe, nu se mai grăbesc nicăieri și nici nu-i prea interesează că sînt alții care așteaptă în urma lor.

Așadar, începusem să mă enervez și mă gîndeam chiar să renunț, însă mă tot încurajam – în fața mea mai era un singur cuplu, spre 80, care înțepenise pur și simplu acolo și nu mai voia să plece. Ce mama mă-sii fac ăștia doi? Păi, în primul rînd se sfătuiau între ei, apoi cu farmacista care le tot căuta niște variante la medicamentul de care aveau nevoie, dacă Triferment Forte e mai bun „în acest caz” decît Trifermentul obișnuit. Apoi lui, un bătrînel cam moșmondit, i-a sunat telefonul și a trebuit să răspundă, în timp ce soția, ceva mai fit și mai înfiptă, continua aprins discuția cu farmacista. Moșul era cam surd, difuzorul telefonului era dat la maximum așa că am ascultat întreaga convorbire. „Ce faci, tată?” „A, păi uite, pe la farmacie...” (din ton se deduce că e un loc familiar, des frecventat). „N-ați mai plecat la Pitești?”, țipă bătrînul. „Păi, unde să mai plecăm, mă, tată, n-au anunțat ăștia taifunul?”, zice vocea masculină de la telefon, îmi dau seama imediat după voce că nici fiul nu e prea tînăr, în vocile oamenilor se simte, după o anumită vîrstă, un soi de tărăgăneală, de croncăneală, semne clare de îmbătrănire. „Poate dăm o fugă mîine dimineață, dar dacă va fi urgie, chiar nu știu...” „CE AI ZIS?”, țipă din nou tatăl. Soția lui ia inițiativa și îi smulge telefonul din mînă, lăsîndu-l pe bătrîn nedumerit. „Dă-mi-l mie!” „Da, mamă, la farmacie sîntem...” (din tonul vocii deduc că se află undeva în siguranță și la adăpost de ciclon). „Bine că ai sunat, ne era dor de tine!” Farmacista asistă neputincioasă la conversație, nu îndrăznește să o întrerupă. „Păi, dacă nu mai pleci la Pitești, treci în seara asta pe la noi... scurt, așa! Hai, te rog!” Sînt convinsă că fiul nu are nici un chef să treacă chiar în seara aia pe la părinți, nici măcar „scurt”. „Mamă, ajung acasă pe la nouă, cînd să mai trec? Tata la zece jumate deja se culcă... hai că trec săptămîna viitoare!” Mama (dezamăgită, dar înțelegătoare): „Bine, mamă, ne vedem săptămîna viitoare... știu că muncești mult și că ești obosit, dar știi, taică-tu iar are probleme și nu știam ce să-i iau, Triferment sau Triferment Forte”. Farmacista observă că deja coada alcătuită în momentul acela doar din mine nu mai are răbdare: „Deci rămîne Forte?”.

Însă eu m-am calmat, sînt zen, nu mă pot supăra pe acești oameni bătrîni care au la telefon o conversație intimă cu fiul lor, chiar dacă aceasta are loc într-o farmacie, îmi amintesc că în curînd va fi aniversarea mamei, va împlini 76 de ani, vom merge la Breaza unde vom face un grătar, vom mînca aperitive și tort, și mama mă sună cînd sînt la supermarket, la farmacie sau la Poștă ca să mă întrebe dacă să facă ouă umplute sau salată boeuf, iar în spatele meu poate așteaptă alți oameni tineri și grăbiți la coadă. Își va petrece două zile în bucătărie ca să ne hrănească, deși timpul pentru ei are alte valențe și se va supăra cînd va afla că vizita noastră va fi atît de „din scurt”, că nu stăm mai mult, dar îi va trece. Între timp s-a eliberat cea de-a doua casă, îi las pe cei doi tot acolo, încremeniți, la nesfîrșit.               

Există un moment critic în viața oricărui om – acela cînd îți dai seama că părinții tăi au îmbătrînit, dar, mai ales cînd conștientizezi faptul că nici tu nu mai ești tînăr. Însă partea astea cu pierderea tinereții și intrarea ei într-un soi de amurg se raportează mereu la primele neputințe ale părinților tăi care într-o primă fază ți se par poate enervante, apoi îți devine din ce în ce mai clar că ei nu mai sînt cei care au fost cîndva. Totuși dacă ajungi în faza asta înseamnă că te poți considera un om nu foarte tînăr, dar norocos. În primul rînd, pentru că la 40, 50, chiar 60 de ani încă mai ai părinți. Sînt nenumărați alții care i-au pierdut mult mai devreme, copii și adolescenți care au rămas cu trauma dispariției unui părinte doborît de vreun cancer sau de un accident stupid, înainte de vreme. Părinți morți de tineri, în urma cărora copiii au continuat să trăiască cu frustrarea că nu i-au cunoscut îndeajuns sau că nu le-au fost alături în momente importante ale vieții. Știi foarte bine că îmbătrînirea și degradarea fizică a părinților sînt un proces firesc. Totuși, asiști la el total neputincios și într-un fel te ia pe neșteptate, pentru că nimeni nu te-a pregătit pentru asta – nu te-a învățat nimeni, nici în școală, nici mai departe, în viața ta adultă, socială sau profesională, cum ar trebui să te comporți cu niște părinți bătrîni. Sau cum să demontezi pas cu pas mitul părintelui grijuliu, înțelegător, puternic și atotcunoscător și să-l adaptezi de la an la an unui om care își pierde treptat capacitățile fizice și intelectuale, nu mai aude bine, nu mai vede bine, se împuținează, se îndreaptă, în mod inevitabil, spre un capăt. Și tot la 40, 50, chiar și 60 de ani te poți considera un om fericit dacă ai încă părinți care sînt „pe picioarele lor”. Care se descurcă singuri, își fac singuri de mîncare, se deplasează singuri, sînt lucizi, nu depind de tine, de alții sau de instituții. Cu bunicii ai o altă relație, te-ai născut cu ei deja bătrîni și ai o pavăză, un paravan între tine și ei, încă o generație de oameni activi care să primească șocul, însă îmbătrînirea părinților pare uneori de neconceput.

Mi-a povestit de curînd o amică despre mama ei care a murit la un an după ce i s-a declanșat un cancer bucal extrem de agresiv – mi-a spus despre îngrijirea paliativă, aproape inexistentă în țara noastră, despre toate alergăturile și eforturile ei de a-și menține mama în viață, despre durere și morfină, despre nerecunoaștere și despre tot calvarul prin care a trecut ea, pur și simplu năucitor. În grupurile noastre de prieteni și colegi vorbim din ce în ce mai des despre părinții noștri. Și asta mi se pare amuzant, vorbeam mult despre părinți în adolescență și prima tinerețe – nu mă lasă să ies, vreau să merg la facultatea aia pe care ei o urăsc, mă cert în fiecare zi cu taică-miu, e un idiot inutil, trebuie să o întreb pe maică-mea dacă e de acord, o să-i cer niște bani lui taică-miu, mă înțeleg eu cu „bătrînul”.

Apoi, timp de 20-30 de ani, discuțiile despre părinți dispar din grupurile noastre sociale – sînt undeva acolo, la casa lor, sînt bine, mama a făcut cozonaci de Crăciun, mi-a trimis și mie unul. Ne vedem la sărbători, la aniversări. Însă, în a doua parte a vieții, încep alte discuții – a făcut un AVC, dar a fost minor, începe acum recuperarea, da, e bine, amîndoi sînt bine, da, e un cancer, dar a fost depistat la timp, am internat-o, am operat-o, îți recomand un centru de recuperare foarte bun, orice informație e prețioasă, orice doctor. Pe mine cel mai tare mă sperie că timpul lor devine atît de „scurt” încît orice vară, orice anotimp, orice schimbare imperceptibilă a luminii începe să conteze. Și atunci îmi dau seama că și pentru mine senzația aceea minunată din copilărie de timp nemărginit, ca un ocean în care mă scufund fără să-i dau de capăt, a dispărut. Deja mă bălăcesc într-un lac, cum e minunatul lac Ohrid din Macedonia, iar undeva, în niște bălți alăturate, se mai bucură un pic de soare și părinții mei.