Despre complexele unei nații mici

Nu-mi amintesc ca pe vremea cînd eram copil să fi auzit înjurătura sau cuvîntul în sine. Cuvîntul l-am văzut mîzgălit pe un gard, la Cluj, și l-am întrebat pe bunicu-miu ce înseamnă, mi-a explicat că era vorba despre organul sexual masculin, însă n-am înțeles cum și mai ales de ce ajunsese acolo, pe gard. În mediul în care am copilărit se înjura mild, de draci, anafure, morții mă-sii. Era mediul de intelectuali, de ingineri, de fapt, care după 1990 au fost considerați pseudointelectuali, toate bancurile erau „cu perdea”, cu trimiteri la..., dar arareori se ajungea la pronunțarea cuvintelor. Taică-miu, cel puțin de față cu mine, se abținea. În clasă aveam cîțiva copii din medii mai sărace, din nou nu mi-i amintesc înjurînd, ci mai degrabă scuipînd pe post de replică, atunci cînd îi enerva cîte cineva trimiteau cîte o flegmă în direcția respectivului. Poate că exista și o reținere, legată de opresiunea statului comunist, nu-mi dau seama... cei care au trăit mai mult decît mine în comunism ar putea să-mi spună.

Oricum, mult după 1990, mi-am dat seama că expresia „Ce p... mea!” devenise omniprezentă aproape în toate mediile, pînă cînd aproape se dezbrăcase de orice conținut licențios, se banalizase. Era de multe ori o pauză necesară în vorbire, o întrebare, o mirare, puncta un final de converație, exprima cu obidă niște sentimente reținute care nu puteau fi exprimate altfel. Dacă erai copil, adolescent, nu mai puteai fi „protejat”, auzeai oricum peste tot, se spărsese conducta cu „băga-mi-aș“ și „scoate-mi-aș“, era începutul libertății de limbaj absolute. Pînă și literatura „tînără” aborda cu îndrăzneală și o oarecare emfază the new language care asigura autenticitatea, „vocea străzii”, în aproape toate prozele „douămiiștilor” – cum au fost numiți acești scriitori mai tîrziu –, se înjura la greu și în orice condiții, înjurătura marca marasmul tranziției, un roman emblematic scris de o femeie în acea perioadă începea cu „Sînt o doamnă, ce p... mea!”. Pentru că expresia se lipise indisolubil și oarecum duios de români, indiferent dacă erau femei sau bărbați. Dacă bărbatul care încerca să marcheze recordul de „p... mea” pe minut într-o conversație oarecare, cu diferite nuanțe, mai vesele sau mai triste, era ceva normal, era ca un dat, în schimb femeia care vorbea cu „p... mea” era interesantă și nu neapărat mai vulgară sau mai ușor abordabilă. În același timp, era o dovadă și a emancipării feminine de după 1990. Femeia care se exprima așa după 1990 era „sexoasă”, dar în același timp și dură, era fetiță de fetiță, era de cartier, din lumea celor treji, erau activă și demonstrativă, era Nikita, era dominatoare și „îi făcea” pe bărbați doar din „Ce p... mea!”. Se mai găseau cîte unii s-o contrazică, să-i atragă atenția, rîzînd pe sub mustață, „Vezi că tu n-ai!” și atunci femeia se înfuria și mai tare și se lăsa cu „Dă-te-n p... mea!”.

Așadar, dacă ar fi să-i identifici pe români printr-o expresie uzuală și reprezentativă, cu siguranță expresia ar trebui să conțină cuvîntul respectiv. Dacă mergi în orice capitală europeană, fie ea Londra, Roma, Paris sau Madrid, dacă încerci să te rupi cît mai mult de conaționalii tăi și să te scufunzi în cultura și civilizația occidentală, să te simți domn și om cultivat, tot vei auzi la un moment dat, într-o piață publică, într-un parc sau din spatele blocurilor, un onest „Băga-mi-aș p...!” care te va face să te simți ca acasă. Te va urmări în insulele din Grecia sau în insulele Canare sau prin Pacific pînă cînd vei ajunge suficient de departe ca să te amesteci cu populațiile indigene care au propriile lor înjurături ce apelează la organe sexuale masculine sau feminine, într-o limbă necunoscută, cu care nu vei mai reuși să te identifici. Și atunci va fi liniște.

De-a lungul timpului, am observat o nuanță foarte specifică nației române a înjurăturii, și anume „Dă-l în p... mea!”. E un dispreț, un plictis și o lehamite aici de nu vă puteți imagina și care ar putea caracteriza din nou acest popor. Prima dată am observat-o pe vremea cînd lucram ca asistentă de regie, un soi de a șasea roată la căruță la un film al lui Francis Ford Coppola, la Buftea. Omul venise cu o mare parte din echipa lui de profesioniști de la el de-acasă, ca să fie sigur că-i iese cît de cît filmul, însă oamenii de jos, „pulimea”, cum se mai spune într-o limbă neaoș românească, adică șoferii, electricienii etc., erau români. Acei români care lucraseră cu Sergiu Nicolaescu la nu știu cîte filme și se credeau mari cineaști. Iar acești oameni, cînd le transmiteai un mesaj din partea echipei străine care venise în România să facă un film și plătea bani serioși pentru asta, nu era nimic pe gratis, abia dacă se mișcau în reluare ca și cum i-ar fi făcut o mare favoare lui Coppola însuși să-i mute un cablu dintr-o parte în alta, să aducă un generator și de fiecare dată se lamentau: „Cine p... mea e Coppola ăsta? Mi-a cerut să-i mut cablul dincolo acu’ juma’ de oră... habar n-are să facă film! Dă-l în p... mea!”.

Acest „Dă-l în p... mea!” e rostit într-un fel anume, e o înjurătură fără rea-voință, fără năduf, dar în același timp e și o delimitare – noi sîntem cei șmecheri, îl facem pe fraier, e un „lasă-mă să te las“, e un „merge și așa“, ar trebui să se scrie o teză de doctorat pe tema asta. „Dă-l în p... mea!” e echivalentul inofensivului „Dă-i pace!” din Ardeal, însă mai cu tupeu, bucureștenizat și cu un ascendent „sexual” asupra unui om sau a unei situații pe care nu dai doi bani. M-a urmărit multă vreme și am senzația că aud expresia peste tot, deși n-o aud prin viu grai, însă e o chestiune de atitudine. Cînd îți vine un zugrav în casă și tu îi spui că vrei să faci și aia, și cealaltă, îi ceri să-ți facă un deviz decent, să nu te jupoaie de bani, omul se scarpină în cap și cu siguranță gîndește: „Dă-l în p... mea!”. Cînd te cazezi la o pensiune, ai făcut o rezervare pe Internet unde gazda ți-a promis marea cu sarea, ajungi la destinație și nimic nu corespunde, e o mizerie pe banii tăi, gazda îți zîmbește și îți promite că va remedia situația, dar în sinea ei își zice: „Dă-l în p... mea!”. Cînd ești la un restaurant și încerci de-o jumătate de oră să comanzi o friptură sau o apă minerală, făcînd semne disperate ospătarului care se preface că ești invizibil, cînd de fapt el te-a văzut, știe că ești acolo, însă are o lene și un sictir de tipul „Dă-l în p... mea!”. Cînd politicianul român îți promite în campanie electorală că te va reprezenta, că va face orice ca să-ți fie ție mai bine, doar ca să pui o ștampilă pe buletinul lui de vot, e un „Dă-l în p... mea!” foarte clar și fără echivoc față de alegător. Cînd candidații locali împart pungi cu făină și sticle de ulei unor amărîți, gîndesc: „Le dau ca să mă voteze, dă-i în p... mea!”. De fapt, reprezentantul cel mai seamă al acestei stări generale de spirit a nației este, de mai bine de 30 de ani, însuși statul român.

În cer scuze pentru acest exces de înjurături în articolul meu de astăzi, vor zice mulți că astfel de vulgarități nu au ce căuta într-o revistă culturală (eu sînt mai pudică, am folosit totuși puncte-puncte), deși Dilema a avut la un moment dat un Dosar dedicat înjurăturii la români. Tot ce am încercat eu să fac e doar o analiză socială, avînd în vedere faptul că expresia s-a banalizat și demonetizat atît de mult în România încît ar putea fi înlocuită la o adică cu orice altceva, cum ar fi „Ce piciorul meu!” (sau „Băga-mi-aș picioarele!“), „Ce inorogul meu!”, pentru amatorii de romane fantasy, sau „Băga-mi-aș organul meu nonbinar!”, pentru progresiști. Trimiterea sexuală nu mai are deja nici o relevanță, însă pe de altă parte faptul că o nație întreagă viețuiește, verbalizează și acționează avînd drept icon un penis spune multe despre complexele și frustrările ei.