Frumusețe orbitoare

Lacrima. Text și regie: Caroline Guiela Nguyen. Cu: Dan Artus, Dinah Bellity, Natasha Cashman, Charles Vinoth Irudhayaraj, Anaele Jan Kerguistel, Maud Le Grevellec, Liliane Lipau / Michèle Goddet, Nanii, Raji Parisot, Vasanth Selvam / pe film: Louise Marcia Blévins, Kathy Packianathan, Fleur Sulmont / voci: Louise Marcia Blévins, Myriam Divin, Jessica Herbich. Colaborator artistic: Paola Secret. Scenografie: Alice Duchange. Costume: Benjamin Moreau. Light design: Mathilde Chamoux, Jérémie Papin. Sound design: Antoine Richard. Muzica: Jean-Baptiste Cognet, Teddy Gauliat-Pitois, Antoine Richard. Video: Jérémie Scheidler. Théâtre National de Strasbourg. Wiener Festwochen.

Wiener Festwochen / WF, festivalul vienez de primăvară al artelor performative, curatoriat din acest an de regizorul Milo Rau, s-a coagulat în jurul ideii de Freie Republik (Republica Liberă), o ficțiune care a stabilit pe durata festivalului (17 mai – 23 iunie) un spațiu liber de expresie, dezbatere și spectacol, ca reacție la ascensiunea Partidului Libertății din Austria / FPÖ, de extremă dreapta. De altfel, FPÖ a cîștigat alegerile europarlamentare chiar în timpul festivalului. Contextul este important pentru că fiecare spectacol prezentat în WF se raportează la realitatea politică.

Lacrima, spectacolul regizoarei franceze Caroline Guiela Nguyen, care a avut premiera în WF, este un demers epic de mari proporții, nu atît prin durată (trei ore fără pauză), cît prin structura dramaturgică. Spectacolul urmărește crearea rochiei de mireasă a prințesei Angliei (nu contează identitatea, ci poziția), comandă care îi revine unui designer faimos (Vasanth Selvam), veșnic pe drum între marile capitale ale lumii, care colaborează cu un atelier din Franța, unde lucrarea îi este alocată lui Marion (Maud Le Grevellec). Inspirată de rochiile de mireasă a trei generații de prințese, noua creație este țesută la un atelier din Normandia, iar voalul este acoperit cu 200.000 de perle de către un broder din India. Par informații seci, dar întreaga arhitectură dramaturgică a lui Nguyen pornește de aici. În centrul spectacolului este povestea lui Marion, dar pe lîngă ea se dezvoltă, ca într-o broderie, fire narative secundare care urmăresc poveștile celorlalte personaje. Marion este victima violenței domestice din partea unui soț gelos. Mariajul lor se dezintegrează și ea cere ordin de restricție. Fiica lor adolescentă reacționează la disoluția familiei prin comportament rebel și uz (nu abuz) de droguri.

Trei brodeze din Normandia își povestesc viețile, marcate de mii de ore de muncă migăloasă care le afectează vederea. Ele își amintesc cum, în timpul celui de-al doilea război mondial, erau căutate lucrătoare surde pentru că nu auzeau bombele. Brodezele nu se căsătoreau pentru că lucrau mult și orbeau de tinere. Evoluția societății le-a adus normarea muncii și asigurările de sănătate, astfel că acum brodezele își pot proteja vederea și lucrează pînă la o vîrstă matură. Thérèse (Liliane Lipau), o țesătoare de dantelă în vîrstă din Normandia care lucrează la rochia prințesei, se bucură de aceste beneficii sociale. Nepoata ei dezvoltă o boală mentală genetică, așa că Thérèse investighează o posibilă conexiune cu moartea timpurie a surorii sale, Rose. Bolnavă psihic, Rose, brodeză și ea, fusese abandonată de familie într-un azil, ca un obiect nefolositor.

În cealaltă parte a lumii, Abdul (Charles Vinoth Irudhayaraj), broder calificat din India, a cărui măiestrie îl ajută să obțină comanda de decorare a voalului miresei cu perle, va munci 105 ore pe săptămînă, maximul admis de legislația din țara sa, pentru a finaliza lucrarea la timp. Abdul, care are nevoie de bani ca să o ajute pe fiica sa, se mută în atelier pentru a nu pierde timpul și înțelege că va depăși norma admisă ca să respecte termenul de predare. Lui nu i se aplică regulile din Europa, nu are beneficiile colegelor din Normandia, ci se află la nivelul drepturilor sociale din al doilea război mondial. Efortul îl orbește și este concediat pe loc. Lumea modei este o afacere.

Deși premisa pare de basm, spectacolul se afundă în detalii precum termenele de predare ale diferitelor componente ale rochiei care o presează pe Marion, care trebuie să facă față și altor situații toxice: relația cu fostul soț abuziv, grija față de fiica ei, un defect al voalului care nu poate fi reparat, orbirea și înlocuirea lui Abdul etc. Marion este sufocată de prea multe lucruri care i se cer, de termene prea scurte și de situații prea complicate pe care trebuie să le gestioneze pe toate planurile, așa că cedează psihic. Spectacolul începe cu tentativa ei de sinucidere și se încheie cu reușita acesteia. Rochia de mireasă a costat viața unei persoane, vederea alteia, mii de ore de muncă ce afectează sănătatea unor oameni, altfel fericiți că produc frumusețe. O frumusețe pe care o poartă bogații lumii. Rochia de mireasă a fost declarată rochia secolului, iar voalul, creat cu atîta suferință, a fost purtat de prințesă doar cîteva minute.

Cu dimensiunea sa amplă, care poate obosi sau confuza publicul prin multitudinea de fire narative, informații și date, Lacrima scanează lumea modei și arată dezechilibrul major între cei care produc frumusețe și cei care o poartă, efortul, munca, sacrificiile necunoscuților din spatele momentelor de glorie ale privilegiaților. Este vorba aici și de globalismul industriei de modă, și de violența capitalismului, agresiv cu muncitorii de la bază, și de ierarhie – toate personajele au cîte un șef, iar actorul Vasanth Selvam îl joacă atît pe designerul celebru, cît și pe șeful de atelier din India, vîrful și baza lanțului ierarhic al muncii. Folosind și mediul digital – personajele vorbesc la distanță pe Internet, publicul le vede pe scenă și pe ecran simultan din unghiuri diferite –, Nguyen conectează violența sistemului cu cea din viața cotidiană doar prin povești, are abilitatea de a articula această demonstrație fără monologuri analitice. Rețeaua de narațiuni arată cît de agresivă, ierarhică și exploatatoare este lumea în care trăim. Dar cred că tema spectacolului este orbirea, nu doar cea fizică, ci a întregului sistem care face invizibili oamenii de la baza lui. Caroline Guiela Nguyen „pune lumii oglinda în față” prin arhitecturi dramatice ample, cu multiple narațiuni care dezvăluie suferința ascunsă în spatele frumuseții.

Deplasarea la Wiener Festwochen a fost susținută de Forumul Cultural Austriac și de Oficiul Național de Turism al Austriei.

Oana Stoica este critic de teatru.

foto: Jean-Louis Fernandez