Eortodromion

La exact un mileniu după Sf. Ioan Damaschin († 749), lumea post-bizantină avea să-și găsească un nou spirit de sinteză enciclopedică în figura Sfîntului Nicodim Aghioritul (1749-1809). În răstimp, imperiul creștin răsăritean căzuse, așa cum știm, sub puterea Semilunii otomane, cu urmarea că decadența sa politică se însoțea deja cu una spirituală și culturală. Monahul Nicodim, erudit, ascet și rugător din Naxos (în arhipelagul Cycladelor), a fost personalitatea poliedrică menită să oprească acel declin, de vreme ce a oferit națiunii sale, dar și celorlalte comunități ortodoxe persecutate (din Balcani pînă în Caucaz și din Levant pînă în Valahia), un salutar instrumentar de relansare duhovnicească (de care și lupta grecilor pentru independență avea să profite implicit).

Nu găsim în el un alt Grigorie Palama, creator de teologie care adaugă Tradiției un capitol de pătrunzătoare și proaspătă sondare a celor divine, ci mai curînd un om smerit, înzestrat cu o uriașă memorie și putere de muncă, un exeget riguros și discret, un geniu al sistematizării panoramice. Nu i-au plăcut polemicile, nu s-a complăcut în postura de „vedetă” despre care se vorbește și nici n-a apărat altceva decît autoritatea somităților patristice de mult integrate în zestrea creștinismului răsăritean. Tot ce și-a propus a fost să compileze, comenteze și emendeze vechile canoane bisericești (în Pidalion), să-i reunească pe autorii din sumarul „modern” al Filocaliei (pe care a tipărit-o la Veneția, în 1782) și să explice troparele sărbătorilor împărătești, după ce le-a conferit o haină lingvistică pe înțelesul contemporanilor săi. Cei interesați să-i înțeleagă moștenirea complexă au la îndemînă excelentul volum datorat  lui Elia Citterio și tradus la Editura Deisis (2001).

Dacă alte scrieri ale monahului athonit circulau în românește în felurite ediții anastatice, sub specia adeseori improvizată a literaturii pietiste, avem de curînd o primă traducere, cu aparat științific impecabil și un bogat studiu introductiv, din ultima operă compusă de Sf. Nicodim, și anume Eortodromion sau tîlcuire la canoanele sărbătorilor împărătești. Cele două intimidante volume (însumînd 1.300 de pagini) au apărut, în condiții grafice de lux, la Editura Sfîntul Nectarie (2024) și reprezintă rodul muncii asidue – de cinci ani – la care s-a „înhămat” traducătorul și editorul lor,  dl Ilie Stănuș: domnia-sa merită felicitările celor nu tocmai numeroși, însă capabili să prețuiască sacrificiul inerent unei asemenea performanțe filologico-istorice. Ediția este acompaniată printr-un „cuvînt înainte” al Părintelui Agapie Corbu, care ne deschide ochii – cu, din fericire, obișnuita sa finețe sa intelectuală – spre universul exegezei nicodimiene, unde Biblia, Părinții Bisericii, „rugăciunea inimii“, „înnoirea minții” și tehnicile deloc formale ale „desăvîrșirii” se reunesc organic, într-un soi de convergență eshatologică.

Nimic rău, dimpotrivă, în această schemă mentală și metafizică. E totuși trist să constați că Ortodoxia de la cumpăna veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea era complet paseistă: în crudele vremuri ale turcocrației, adevărul narativ al Scripturilor și hermeneutica patristică (oprită spre finalul primului mileniu creștin) reprezentau norma absolută, de nedepășit și unicul rezervor de „soluții” existențiale în fața „vicleniilor istoriei”. Chiar dacă însuși Sf. Nicodim avea minime deprinderi în „științele profane” (și a adaptat ortodox două texte catolice de mare impact), scrierile sale par să spună că unica „scăpare” a obștii dreptcredincioase este refugiul într-un trecut idealizat, intangibil, sau într-un viitor post-istoric. Împărăția lui Dumnezeu, situată între „cum” și „nu încă”, dispare cumva în această dialectică platoniciană sub povara căreia prezentul (și poate chiar Prezența) se regăsesc spulberate. O asemenea mineralizare a Tradiției avea să producă o inevitabilă „înlemnire” sufletească și un formalism liturgic („tipiconal”) de care mulți s-au plîns, fără să-i dea de capăt. Dacă-l citim însă atent pe Sf. Nicodim Aghioritul, vedem că înnoirea lexicală și „ordinea” pentru care a pledat ilustrau o viață spirituală autentică, deloc ostilă „timpului ce i s-a dat” și pe care l-a fructificat, sub aripa Duhului Sfînt, la egală distanță de raționalismul „Luminilor” apusene și de inerțiile fantomatice ale unui Bizanț decrepit.