Amorțit, confortabil – despre poezia lui Ioan Es. Pop –

Într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean pentru Observator cultural și reluat în Fețe jupuite (Editura Casa de Pariuri Literare, 2015), Ioan Es. Pop respingea ideea că poezia lui ar fi autobiografică, în ciuda unor aspecte măsurabile, în pofida a tot ce au afirmat criticii literari, pentru că el, autorul, nu ar avea memorie, deci nu ar putea să relateze întîmplările deja trăite. În schimb, considera că ar fi posesorul unei memorii afective ce transformă, fatalmente, aducerea-aminte în retrăire imprecisă, numită și „memorie inventivă”. Dincolo de faptul că actul creației în sine decurge și din această capacite afectiv-cognitivă de transformare, există multe aspecte ce particularizează literatura lui Ioan Es. Pop, prin raportare atît la epicentrul ei tematic, cît și la limbajul poetic.

Trecînd peste partea anecdotică ce a conferit un aer legendar Ieudului fără ieșire (1994), trebuie spus că în această primă carte nu doar se prefigura evoluția lirică ulterioară a lui Ioan Es. Pop, ci se avansa un nou tip de autenticitate (nou în anii ’90) care a funcționat și funcționează în continuare, cu reușite valorice mai mult decît notabile.

Antiretorismul scriitorului nu se explică doar ca ataşament pentru propria viaţă concretă. El exprimă dorinţa de a transpune biografemele prin cuvinte cît mai simple, cît mai apropiate de literal. Se urmăreşte astfel un impact violent, nemediat. Esenţială nu este relatarea trăirilor, ci modalitatea prin care ele devin literatură, fundamentarea unui plan personal ce ordonează elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apelează, în acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare. Personajele care apar în scenariile sale nu au o teză individuală, ele nu fac altceva decît să orchestreze o partitură deja existentă, dusă pînă la sfîrşit şi reluată, da capo al fine.

Din această cauză, poemele lui Ioan Es. Pop se pretează atît unei lecturi secvenţiale (pentru că un singur text spune deja totul), cît şi unei lecturi de ansamblu (textele derivă unele din altele, îşi răspund de la distanţă, se îmbrăţişează intertextual): „a zis învăţătoarea în clasa a patra copii / dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să / ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră? / am zis trece autobuzul zilnic de două ori două ori pe săptămînă vinerea pe la borşa. a / suspinat am rîs am zis că o să-i facem în ziua aia o / vizită în apartament să-i ducem flori […] eu aştept autobuzul / cum autobuzul ce autobuz aştepţi în încăperea asta fără uşi şi ferestre / şi ea a zis dar asta nu-i o cameră, copii, asta e o stradă, / numai că aici s-a făcut noapte”. Am citat dintr-o compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a b. Poetul dă personajelor sale un singur sens, acela de „beneficiari” ai lipsei de sens.

Ce înseamnă în definitiv acest Ieud fără ieşire? Să fie vorba doar despre o „provincie” generînd un sentiment apropiat claustrofobiei, care favorizează multiple variaţiuni pe aceeaşi temă? Cred că nu. În zona sa de adîncime, poemul reface structura Infernului dantesc (bineînţeles, păstrînd proporţiile şi respectînd anumite criterii comparatiste de bun-simţ), dar acest Infern nu e urmat nici de Purgatoriu, nici de Paradis. Poetul este însoţit prin pădurea întunecată de către cineva care-i seamănă leit: „noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi / unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup, / cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt”.

Volumul este marcat de obsesia neputinţei de a evada din sistem, de eşecul continuu căruia nu i se mai poate opune decît cinismul autopedepsitor şi un fel de bucurie isterică, pentru că limitele se cunosc dinainte şi deci nimic nu poate lua pe nimeni prin surprindere: „batem în uşi să ne deschidă să ne / lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi / bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă / şi cînd se deschide dăm tot peste noi / dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim / şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa / n-o să avem ce descuia la ieşire, / o să rămînă gol în perete, / n-o să avem pe unde ieşi”. Ieudul este numele spaţiului închis definitiv, este numele unei închisori-cutie de rezonanţă. Fiecare strigăt al individului aflat în captivitate se reîntoarce mult mai puternic şi mai asurzitor împotriva celui ce l-a eliberat.

Există unele tehnici ale elocvenței, devenite specifice poeziei lui Ioan Es. Pop: eliminarea conjuncţiilor, prepoziţiilor şi, în general, telegrafierea multor fraze poetice. Acestea nu au ca efect nici ermetismul, nici aglomerarea semantică, deşi din text sînt eliminate toate acele cuvinte care nu sînt absolut necesare. Lirismul este bine servit prin astfel de intervenţii, supape în masa compactă a enunţului poeziei.

Ioan Es. Pop nu abandonează mesajul direct, caută o formulă de expresie ce nu exclude cuvintele „care lovesc adînc”. E chiar un fel de precursor al „fracturismului” bucureştean (de altfel, unul din poemele de rezistenţă din volumul Petrecere de pietoni (2003) se numeşte „Crezul cu Ianuş”). Vrea ca „politica” să-i fie înţeleasă în termenii pe care el şi numai el îi propune. Cititorul are libertatea de a înţelege şi interpreta poemele, dar numai în limita unor coordonate fixate dinainte de autor. Trăind experienţa recluziunii nedorite, autorul simte nevoia să supravegheze tot ceea ce ţine de expunerea („expulzarea”) fiinţei sale. El monitorizează îndeaproape (prin succesive reveniri şi explicaţii, în alte texte poetice) relaţia mesaj – receptor. Ioan Es. Pop dă impresia că scrie sub presiunea unor acumulări infernale. Fiecare rînd defulează angoase de tot felul, construind astfel un amplu discurs negativist.

Scrisul, terapie ambiguă

Prin trecerea de la un volum la altul, poetul nu face altceva decît să-şi transfere viziunea în alt plan, în alt spaţiu. Indiferent care este titlul volumului, Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999) sau 1983. marș. 2013. Xanax (2013), scriitorul rămîne constant în ofensiva sa fizică şi metafizică. Şi pentru că orele, zilele şi adresele au o mare însemnătate (de exemplu: „ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie”, „12 octombrie 1976”, „12 octombrie 1986”, „12 octombrie 1992”, „olteţului 15”, „camera 305”), s-ar zice că poetul vrea să umple un gol de semnificaţie, să implanteze în cotidian ceea ce poezia păstrează de regulă în abstract. Punctele fixe sînt nişte repere împotriva neantizării. De ceva trebuie să te agăţi în momentul în care vrei să reformezi ordinea cosmică. Odată cu voluptatea negării creşte apetitul pentru explorarea senzaţiilor fiziologice. Omul se revoltă cu tot cu ficat, rinichi, stomac. Fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui alunecă din metafizic în fizic. Procesul se desfăşoară doar în acest sens, niciodată invers.

Eroii poemelor convieţuiesc cu răul într-o complicitate adesea boemă. Îi apropie de acesta prezenţa lor într-o lume de multe ori dominată de viciu şi de alte „încălcări”, „abandonuri” sau „dezertări” spontane ori premeditate în taină : „peste drum de crîşmă unde stau şi beau / e biserica. eu şi părintele ne pîndim de mulţi ani. / aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă. / ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul”.

La Ioan Es. Pop moartea e o stare permanentă, aidoma unui cheag de sînge care circulă prin corp şi oricînd poate să obtureze ceva. Omul poartă povara permanentă a complexelor proprii, ce funcţionează ca nişte bariere în calea exprimării de sine. De aceea toate gesturile sînt şovăitoare, iar eşecul nu aşteaptă experienţa, fiind instaurat încă de la început. Faptul este demonstrat de poemul „Micul Porcec”, în care se reface traseul unei tentative eşuate de iniţiere în viaţă (în viaţa socială, la un bal de copii). Personajul acestui poem în proză nu reuşeşte niciodată „să uite de sine şi să se piardă în dans”; se supraveghează continuu, îşi calculează fiecare mişcare, fiecare pas pe care îl face către lume. Şi acest drum este unul fără ieşire, nu numai acela al „apostolatului” provincial. Veselia şi sănătatea celor din jur îi produc copilului Porcec o stare de inhibiţie soră cu paralizia. Ascuns, el încearcă să-şi reprezinte şi un succes, fără şanse de concretizare însă: „În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acel dans niciodată”.

Pentru Ioan Es. Pop, scrisul e o terapie ambiguă. Niciodată nu se ştie precis care este scopul ei, vindecarea sau scoaterea şi mai mult în evidenţă a bolii: „scriu pînă cînd litera se scufundă sub carne. într-o zi voi / fi citit / numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele”. O certitudine există totuşi. Contemplaţia răului interior atrage după sine o regîndire a raporturilor esenţiale dintre eu şi lume. „Fără ieşire” este sintagma ce revine obsesiv, este metafora unică, matricială ce stă la baza întregului demers liric al lui Ioan Es. Pop.

În Arta fricii (2016), temele specifice literaturii lui Ioan Es. Pop sînt conduse mai spre profunzime. Autorul pare că atribuie acestei cărți un statut special. Primul text, „acum, pune la lucru voința. inversează totul”, propune o direcție de lectură: „mila e neputința celor umili. / de sus nu se primește nici iertare, nici milă. / tocmai de asta te și afli aici. / ca orice exercițiu de golire, / și acesta e necesar măcar o dată la douăzeci de ani. / altminteri, rămîi plin de hoituri”. În general, golirea ar fi premergătoare umplerii de altceva, dar la Ioan Es. Pop golirea de „hoituri” nu aduce cu sine promisiunea vreunui catharsis, ci conștientizarea unor realități și mai joase. Mai joase decît iadul, după cum reiese și din textul final al cărții.

Frica e o gazdă „bună” a omului, pe care reușește să îl anuleze, inducîndu-i trăiri coșmarești. E o plasă, nu de siguranță sau de salvare, firește, ci de păianjen. Există în această carte numeroase clișee legate de rău, frică și moarte, dar poetul știe să jongleze cu ele ca să nu pară supărătoare: „am observat că suborganul care naște / și întreține spaima stă în cap / și că puterea lui crește pe măsură ce se lasă seara. / de la șapte încolo sau puțin după ce cade întunericul, / lucrează cu atîta îndîrjire, încît și-ar putea ucide gazda. / în cuptorul fricii se coace acum / pîine neagră pentru gurile infernale”.

Banalizarea răului conduce către o tocire a simțurilor. Toate porțile către lume par închise definitiv. Arta fricii se insinuează după ce toate celelalte arte s-au epuizat. Ca să înțelegi ceva din această coborîre ce durează de-o viață, trebuie să cobori și mai mult. Tot ceea ce trebuie să faci ca să nu-ți mai fie frică de moarte este să-ți obligi simțurile să o perceapă în fiecare clipă ca și cum ar face parte din normalitatea vieții de fiecare zi.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.