Paradoxul informației

Informaţia sau noutatea este, cum se ştie, inversul probabilităţii petrecerii unui eveniment. Cînd se întîmplă ceva foarte puţin probabil, informaţia transmisă e mare şi invers: ceea ce e probabil este redundant sau sărac în informaţie. Previzibilul ţine deci de regulă, de rutină, de formă, de ordine, de o lege. Faptul că soarele a răsărit astăzi exact la o anumită oră, minut şi secundă a adus extrem de puţină informaţie, deoarece legile mişcării cereşti nu admit excepţii. Cu cît ordinea acceptă mai puţine excepţii, cu atît ea e mai mult ordine, şi cu atît ea e mai săracă în informaţie sau noutate. De exemplu, cînd vara e cald şi iarna e frig, fenomenele rămîn în ordine şi informaţia obţinută e minimă. Dar cînd e cald iarna, dimpotrivă.

Întrebarea este: noi avem nevoie de regulă sau de excepţie, de ordine sau de abatere? Se spune că „dorim să fim informați”. Dar, dacă scopul final rămîn regula și ordinea, înseamnă că nu de informaţie avem nevoie în fapt, ci de cadavrul ei. Folosim informaţia şi ne servim de ea numai în măsura în care o omorîm ca noutate şi o integrăm într-o rutină.

Se vede bine că problema noastră este nu cum păstrăm sau aflăm informația, ci cum și cît de mult o distrugem, cum o anihilăm în calitatea ei de informaţie, asimilînd-o ca pe o hrană în organismul nostru psihic, preschimbînd-o în rutină. Se vede asta cam peste tot, dar poate cel mai clar în felul în care tindem să aplicăm peste orice lucru mai curios, mai neobişnuit stereotipurile de gîndire şi de limbaj, proverbele, locurile comune, clasificările comode; nu sînt acestea toate altceva decît moduri de a devora noutatea? Ştiinţa, şi ea, nu-i decît o modalitate rafinată de a nimici prin metabolizare informaţia: cum observase deja Aristotel, ceva neobişnuit, uimitor la început pentru necunoscător, devine normal, o lege a naturii și doar contrariul ei mai poate stîrni mirarea.

De aici se vede şi că ştiutorul e cel pentru care, în domeniul respectiv în care e informat, informaţia nu mai e informaţie; dimpotrivă, neştiutorul vede informaţia nouă ca pe informaţie şi abia după ce o metabolizează în rutină, distrugînd-o, devine informat.

Sîntem, aşadar, nişte maşini de „omorît” informaţia. Şi mai trebuie spus că, dacă asimilarea hranei ne ţine în viaţă, asimilarea informaţiei menţine spiritul viu, obligîndu-l să se mişte şi să transforme lucrurile și pe sine. Totuşi, ceea ce ne dorim de fapt nu este inovaţia, ci rutina, ordinea şi nu noutatea; numai că pentru a dobîndi rutina, e nevoie să ne hrănim cu contrariul ei.

Aşa se explică, pesemne, şi de ce „societatea informaţională” ne satisface atît de puţin: rămîn mereu prea multe informaţii pe care nu avem timpul, forţa sau capacitatea să le nimicim. Altfel spus, restul informaţional autentic, dotat cu o mică probabilitate, se păstrează considerabil de mare în zilele noastre, ceea ce ne face tensionaţi, speriaţi, angoasaţi chiar. E cea mai bună dovadă că ne dorim nu informaţia sau noul ca atare, ci rutina. Avem prea multe alegeri de făcut, fără siguranţa că vom alege bine, deoarece adesea nu avem un algoritm simplu de alegere care să ofere rezultate previzibile. Omul modern nu mai poate metaboliza suficient ospățul informațional, la care e chemat pretutindeni; de aceea se îneacă cu informația, face indigestie şi, ca să scape de crampe, e gata, în disperare de cauză, să accepte orice sos de rutină vulgară. Primește, tot el, un exces de informaţie, dar rămîne mereu neinformat. Şi atunci, cel mai rău este să-l tratezi, ca să-l vindeci, cu un nou plus de informaţie: e ca şi cînd l-ai invita pe bolnavul de stomac la un banchet copios! Ceea ce obţii e numai o tristă indigestie.