Marea dezordine liberală

Centrul se clătina serios în Franța cînd, într-un gest de cartofor începător, președintele Emmanuel Macron a decis să îi aplice un croșeu pe cît de precis, pe atît de stupid, convocînd alegeri anticipate. Te-ai fi așteptat ca șeful statului să își cunoască mai bine poporul. Sau măcar să accepte că nu îl cunoaște bine, deci s-ar justifica prudența. N-a fost cazul. 

Acum, Macron și liberalii săi fac eforturi pentru a bloca împreună cu partidele de stînga o victorie totală a dreptei populiste în turul doi. Vechea logică a așa-numitului cordon sanitar menit să izoleze indezirabilii a fost scoasă din debaraua cu trucuri politice și e aplicată cu aerul că tocmai s-a descoperit tratamentul pentru eczeme exotice. Indiferent dacă strategia va reuși sau nu, e foarte probabil că Franța va intra într-o zonă de instabilitate politică și tulburări sociale. Nu există în acest moment nici o posibilă combinație de partide care să nu creeze frustrări majore. Un guvern al partidului Adunarea Națională ar fi o premieră și un motiv major de teamă atît pentru diverse categorii de minorități din Franța, cît și pentru partenerii europeni ai țării. O coaliție de centru-stînga ar fi în primul rînd neconvingătoare, în al doilea, foarte probabil, măcinată de conflicte. Actorii politici francezi se disprețuiesc militant unii pe alții, iar faliile se transmit mai departe în societate și în agende maximale ce fac orice colaborare stînjenitoare sau ridicolă. 

Emmanuel Macron a jucat și a pierdut. Nu e primul președinte francez care pariază pe o culoare și iese alta. Jacques Chirac a făcut la fel în 1997 și a fost obligat să coabiteze cu guverne de stînga într-o combinație care a transformat Franța, pentru ani de zile, într-un uriaș confuz, rătăcit într-un labirint. 

Cu doar cîteva zile înainte de alegerile franceze, pe partea cealaltă a Atlanticului, președintele Joe Biden intra într-o dezbatere electorală la finalul căreia întreaga suflare liberală a Americii și a lumii a simțit cum toate fantomele închipuite sau reale capătă substanță și încep să rînjească răutăcios de aproape. Performanța nesigură, momentele de confuzie și straniul limbaj corporal al președintelui Statelor Unite au convins toate cele trei mari ziare ale țării să iasă a doua zi cu îndemnuri ferme la desemnarea altui candidat care să se înfrunte cu Donald Trump în toamnă. Întru stupefacția multora dintre suporteri, răspunsul Partidului Democrat a fost să pretindă că e un accident de parcurs și să meargă mai departe cu campania. Dezbateri care merg prost se pot întîmpla, a spus fostul președinte Barack Obama, insistînd pe o comparație între cei doi candidați, evident favorabilă lui Biden. Cîteva ore mai tîrziu, fostul președinte Bill Clinton a intervenit pe aceeași linie. Ambii sînt mai tineri decît Biden, deci putem presupune un oarecare zîmbet sarcastic în spatele acelor tweet-uri binevoitoare. 

Dacă amintim și recentele alegeri europene care, pe lîngă ascensiunea dreptei populiste, au marcat și un regres al liberalilor, putem observa că liberalismul occidental arată zilele astea ca un bolnav de Alzheimer într-o intersecție din care nu știe cum să iasă. Într-o perioadă foarte scurtă, de doar cîțiva ani, lumea occidentală a trecut de la promovarea valorilor liberale la apărarea lor. Piața liberă, drepturi civile, comerț fără restricții – toate astea au devenit, cît nu eram atenți, cuvinte de ocară și valori indezirabile. 

Iar cei care ar fi trebuit să poarte steagul în această bătălie împotriva tribalizării, izolării și resentimentului se dovedesc incapabili să se ridice la nivelul misiunii. Știm sigur deja că nici unul dintre ei nu va avea statuie, dar le vor fi dedicate multe tomuri menite să le explice eșecul. Mai mult loc în raftul de non-fiction.

Mici calcule meschine fac ca aproape întreg frontul liberal să bată în retragere, dar nu pentru regrupare, ci pentru controlul pagubelor. Centrul se prăbușește sub un atac al frustrării dinspre dreapta și al inadecvării ridicole dinspre stînga. Ocupați să lupte într-un război al trecutului cu metode ale trecutului, liberalii de toate nuanțele nu reușeșc să articuleze simplu și coerent o viziune pentru viitor. Agenda maximalistă liberală spune ceva de tipul „hai să păstrăm ce e bun”. În alte vremuri, asta ar fi fost suficient pentru un program politic, dar ce te faci cînd oamenii îți spun că nu vor să păstreze unele lucruri, că uneori s-a exagerat, că sînt nervoși? Și o spun în mod repetat, după cum a aflat dl Macron. Iar cei care au rămas totuși loiali valorilor liberale ar vrea să fie reprezentați cu fermitate. În loc de asta, primesc privirea sticloasă a președintelui Biden.

E foarte multă lume care se teme că în marea dezordine liberală cresc semințele autoritarismului și dictaturii. Mai probabil e că următoarea generație de lideri politici vor fi niște pitici năuci bîjbîind în căutarea unor soluții care le-au fost tot timpul la îndemînă.