Șase secole de bătălii pentru domnia legii

În Anglia, șase secole de bătălii au fost necesare pentru a crea, pentru prima dată în istorie, garanția instituțională durabilă a domniei legii (Rule of Law): echilibrul și controlul reciproc dintre puterea executivă și puterea legislativă. Sintagma stat de drept (L’etat de droit, Staatsrecht) – a cărei istorie este legată doar de bunăvoința unor monarhi luminați, ca Frederic cel Mare – nu a evocat inițial această garanție instituțională. Numai prin convenție, în teoria politică a democrației constituționale, sintagmele domnia legii și stat de drept au dobîndit o semnificație comună. Teoria politică ar fi rămas însă vorbă goală fără această îndelungată istorie engleză (Brexit-ul nu i-a diminuat influența asupra construcției instituționale a Uniunii Europene) și fără continuarea ei în practica politică nord-americană.

Originea conceptului de domnie a legii (Rule of Law) este asociată cu Magna Charta Libertatum, documentul semnat de regele Ioan fără Țară și de baronii englezi (de fapt, normanzi), în iunie 1215, la Runnymede. Cîteva din clauzele înscrise în Magna Charta sînt, într-adevăr, esențiale pentru conceptul de domnie a legii: numai adunarea generală a marilor seniori putea să mărească impozitele, idee care conținea sămînța puterii viitorului Parlament; nici un om liber nu putea fi „arestat, întemnițat, deposedat, scos în afara legii, exilat sau atacat în vreun fel… dacă nu este judecat după lege de egalii săi ori după legea țării”; judecata putea fi făcută de „oamenii de încredere ai locului”, deci nu numai de nobili; prevederile Chartei erau obligatorii nu numai în relațiile dintre rege și baroni, ci și în raporturile acestora din urmă cu „cei de sub ei”, clauză care a fost înțeleasă ulterior ca o anticipare a principiului dreptății pentru toți. Mai mult, într-o anexă la Chartă se preciza că, în cazul în care regele însuși nu respecta prevederile acesteia, baronii și „comunitatea întregii țări” aveau dreptul „să-l rețină și să-l facă să sufere”.

Oricît de importantă ar fi, Magna Charta este însă doar un moment în procesul îndelungat, de șase secole, pentru elaborarea și afirmarea conceptului de domnie a legii în practica politică engleză. Fără evenimentele care au precedat-o nu ar putea fi înțeleasă, iar fără cele care au urmat-o ar fi rămas un accident istoric.

Spre sfîrșitul năvălirilor vikingilor, regele danez Cnut – devenit în anul 1016 și rege al întregii Anglii – a promis că va respecta legile țării, obligatorii nu numai pentru englezi, ci și pentru cuceritorii danezi. Istoricii au interpretat acest eveniment în sensul că tronul Angliei putea fi obținut în mod legitim nu prin violență sîngeroasă, ci prin respectarea legii; s-a spus astfel că nu regele făcea legea, ci legea făcea regele. A fost un precedent de scurtă durată al regulilor din Magna Charta. După bătălia de la Hastings, din 1066, care a marcat începutul cuceririi normande a Angliei, regulile jocului s-au schimbat, puterea regelui și a baronilor normanzi rămînînd necenzurată, pînă cînd Thomas Becket, prietenul regelui Henric al II-lea, a devenit arhiepiscop de Canterbury și, din acel moment, a apărat Biserica engleză (catolică la acea vreme) împotriva pretențiilor regale de supunere. Asasinarea lui Becket, din ordinul regelui, a generat o reacție adversă în toată Europa, astfel încît Henric al II-lea a fost obligat să facă penitență, iar alianța dintre Biserică și nobili a contrabalansat puterea monarhiei, dar nu pentru mult timp.

Ioan fără Țară a rupt acest echilibru în favoarea sa, restabilit doar provizoriu prin Magna Charta. La scurt timp după semnare, înțelegerea a fost anulată de Papă la cererea regelui. Baronii au reînceput războiul împotriva lui Ioan fără Țară, pînă la moartea acestuia, în anul 1217, continuîndu-l și împotriva taberei care îl sprijinea pe Henric al III-lea, fiul lui Ioan, copil de 9 ani în acea vreme. Consiliul de regență a avut înțelepciunea să proclame din nou Charta, punînd capăt războiului. În 1225, preluînd efectiv domnia, Henric al III-lea a reconfirmat înțelegerea devenită sacră, prin declarația episcopilor, cel care ar fi încălcat-o, fie el și regele, urmînd a fi excomunicat. Echilibrul dintre puterea regală și puterea nobilimii normande, statuat prin această scriere constituțională, devenită sfîntă, mai avea nevoie de o garanție instituțională. Regele Eduard I a convocat Parlamentul Model, în 1295, și a negociat cu nobilii o nouă înțelegere, pentru a obține sprijinul militar și financiar al acestora. Din acel moment, instituția creată de nobili a fost recunoscută de rege ca partener de guvernare, cu drepturi proprii.

Acest aranjament constituțional, rod a două secole de lupte interne, a fost disputat apoi într-o perioadă de patru secole, cu îndelungate războaie de succesiune, cu revolte și războaie civile. La mijlocul acestei perioade, dinastia Tudorilor a impus statul centralizat, reducînd puterea Parlamentului. Perpetua criză matrimonială, generată de dorința de a avea un succesor pe linia masculină, a fost speculată de teologii de la Cambridge, admiratori ai lui Martin Luther și adversari ai Bisericii Catolice, care i-au oferit lui Henric al VIII-lea soluția anulării căsătoriei cu Caterina de Aragon, prin desprinderea Bisericii engleze de Roma papală. William Tyndale, traducătorul Bibliei în limba engleză, a formulat o idee seducătoare pentru Henric al VIII-lea: regele este deasupra legii, are putere absolută și este responsabil doar în fața lui Dumnezeu. La polul opus, în timpul războiului civil, dictatura parlamentară, iar apoi dictatura militară a lui Oliver Cromwell au abolit practic monarhia.

Această perioadă de frămîntări și lupte sîngeroase s-a încheiat în anul 1701, cînd Parlamentului i s-a recunoscut fără echivoc dreptul de a exercita puterea legislativă. La moartea lui William, prințul de Orania, devenit rege al Angliei, pe temeiul căsătoriei sale cu Mary Hyde, fiica regelui Iacob din prima căsătorie, Parlamentul a adoptat legea (Act of Settlement), prin care catolicii erau excluși din linia de succesiune, ceea ce i-a permis principelui elector al Hanovrei, strănepot al regelui Iacob I pe linie maternă, să devină în 1714 rege al Angliei, cu numele George I, sărind peste 56 de pretendenți mai direcți din familia Stuart. Dinastia de Hanovra, devenită de Saxa-Coburg și Gotha, iar apoi de Windsor, nu a mai contestat niciodată puterea Parlamentului.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.