Frumusețe în bănci, prin amfiteatre

Am terminat facultatea în 1996 și am fost prima generație care a finalizat programul de licență cu patru ani, simultan cu ultima generație care a finalizat cu cinci ani. Eram cumva frustrați – sau poate doar unii dintre noi – pentru că simțeam că ni se fură ceva. Nu neapărat eram conștienți de faptul că reducerea anului respectiv ne dezavantajează în viitoarele profesii, dar simțeam că pierdem mult din frumusețe. Din frumusețea pe care o reprezenta pur și simplu statul cu nasul în cărți, prin bibliotecile pe care le frecventam (cea a facultății, BCU – Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Județeană și, mai rar, Biblioteca Academiei), locuri în care am petrecut atîtea și atîtea zile întregi, un subiect în sine despre care aș putea scrie. Din frumusețea cursurilor cu profesori pe care îi admiram și la care mergeam cu emoție, fascinați (enumăr în grabă cîțiva care îmi vin în minte instantaneu – domnul profesor Ion Pop, cu poezia interbelică și cu seducătorul curs despre avangardă, domnul profesor Liviu Petrescu, pe care mi-l amintesc și recitîndu-ne splendid Moartea căprioarei, domnul profesor Mircea Borcilă, care ridica scaunul de la catedră și-l punea pe ea, pentru a ne demonstra cine știe ce, poate diferența dintre semnificant și semnificat, doamna profesoară Curticăpeanu, cu seducătorul său curs în care Creangă se făcea o întreagă mitologie, doamna profesoară Ioana Bot, cu cursul magistral despre Eminescu, un semestru întreg doar Eminescu, un curs preluat de la regretata Ioana Em. Petrescu, domnul profesor Sergiu Pavel Dan, cu cursul despre literatura fantastică și cursul opțional despre Vasile Voiculescu, discretul domn profesor Gheorghe Perian, cu simbolismul, hîtrul și energicul domn profesor Ion Vlad, cu teoria literaturii din amfiteatrul „Shakespeare“, la care stăteam cu gurile căscate, domnii profesori Corin Braga și Ștefan Borbély, cu incursiunile lor în estetică și în literatura universală, domnul profesor G.G. Neamțu, cu demonstrațiile de morfologie și de sintaxă, cu vocea sa impunătoare, pe care o auzeai de la celălalt etaj al facultății, doamna profesoară Alina Pamfil, care era în acele vremuri doar asistenta simpaticului profesor Vistian Goia de la metodica disciplinei, care ne-a îndrumat unora practica pedagogică și m-a asistat la lecția finală exact în colegiul în care am ajuns apoi să fiu profesor titular pînă în ziua de azi, și mulți alții, iertată fie-mi enumerarea pe fugă). Desigur, și din frumusețea timpului în sine petrecut în starea de studenție, pe coridoarele facultății, prin căminele studențești, pe la petreceri, șuete sau pe terase.

Spun că nu eram conștienți, neapărat, că pierdem ceva strict din perspectiva inserției profesionale viitoare. Dar simțeam că ni se fură o secvență relevantă de cunoaștere, pe care poate am reușit să o acoperim suplimentar prin studiu individual, poate nu. Dar apoi, după cîțiva ani, a venit momentul Bologna, care pentru următoarele generații a mai adus o mutilare: de la cei patru ani, reducerea la trei a anilor de licență. O aliniere la standarde unitare europene, s-a spus, dar una făcută prea cu rigla și prea puțin cu cîntărirea particulară a fiecărui specific universitar în parte.

Reducerea la trei ani a studiilor universitare de licență la facultățile de Litere, și am mai scris despre asta în urmă cu mai mulți ani (într-un articol, „Studii autohtone după rețete bologneze“), a reprezentat o măsură dramatică, și nu mă tem de acest cuvînt, pentru întregul învățămînt românesc. Probabil există facultăți care în trei ani pot forma adecvat absolvenții, pentru a-i face competenți pe piața muncii. Dar în privința unei facultăți cum este cea de Litere, formarea aceasta este grav afectată de o comasare dureroasă. Poate că și multe dintre problemele cu care se confruntă de atîția ani sistemul de învățămînt preuniversitar sînt efecte ale acestor comasări. O alunecare în zona de precariat a calității predării, nevoia de compensare ulterioară cu eforturi sistemice mai mult sau mai puțin reușite, implicit efectele asupra generațiilor de elevi văduvite de profesori ceva mai bine ancorați în cunoaștere, în deschidere culturală, în competență didactică. Pentru că masteratele nu suplinesc acumularea de la nivel de licență, nici nu sînt obligatorii decît pentru a avea dreptul de predare la clasele a XI-a și a XII-a. Și nu suplinesc nu pentru că nu ar produce sens, ci pentru că ele vin cu o altă etapă, cu un alt strat de formare. Imaginați-vă o felie de prăjitură cu straturi, peste care se află crema sau frișca de deasupra. Dacă scoți un strat din corpul prăjiturii și pui unul mai gros de frișcă, nu se cheamă că ai, totuși, aceeași consistență. Stratul de frișcă este o specializare mai degrabă de nișă. Un absolvent de licență care nu apucă să-l aprofundeze pe Macedonski, spre exemplu (pentru că tot s-a dat anul trecut la titularizare și multe voci au fost revoltate), în anii în care face un masterat de limbă sau de didactică tot nu îl va aprofunda.

Toate aceste considerații pe care le-am făcut mai sus, într-o notă oarecum nostalgică, mi-au fost inspirate de o știre citită zilele acestea. O inițiativă a doamnei profesoare Oana Fotache Dubălaru de la Facultatea de Litere din București, actualmente decan al acestei facultăți, pe care am avut ocazia să o cunosc în cadrul unor comisii naționale de olimpiadă, o profesoară care pe lîngă competența științifică degajă o căldură umană specifică unui profesor dedicat. Inițiativa dînsei vizează tocmai propunerea de revenire la patru ani de studiu pentru nivelul de licență la facultățile de Litere. Propunere pe care înțeleg că a făcut-o deja și la nivel ministerial. Nu am dorit să reiau eu argumentele foarte consistente aduse de domnia-sa, pe care oricine le poate găsi în presă, de aceea am scris aceste rînduri dintr-o perspectivă oarecum nostalgică, mai ales. Dar am simțit nevoia să mă alătur acestei inițiative și să o susțin public, pentru că este unul dintre lucrurile cu adevărat importante pe care, ca țară, le-am putea face pentru viitorul generațiilor de profesori și de elevi. Sper ca inițiativa să fie luată în considerare și să găsească o rezolvare cît mai rapidă. Ar fi un mare cîștig. Simplificînd pînă la ridicol, ar fi diferența dintre a înțelege că un scriitor, oricare dintre ei, are o operă, nu a scris doar un text sau altul. Ar fi diferența dintre a înțelege că o cultură are nu doar un corpus de texte canonice, dar și o evoluție complexă și o structură de ansamblu dată de această evoluție. Ar fi diferența dintre a ști și a cunoaște. Care se întemeiază nu doar pe acumulare de informație, ci și pe sedimentare a acesteia, pe creare de legături, pe stratificări relaționale între informații.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 20