Veri și Disney

Una din distracțiile verilor de altădată, din copilăria mea, erau filmele de la cinematograful „Doina“. Acolo, prin anii 1970, puteau fi văzute mai toate producțiile Disney. Aș putea spune că am fost un „copil Disney”. Am crescut cu morala idilică și utopică a respectivelor filme. Care, uneori din fericire și alteori mai puțin, nu m-a părăsit pînă-n zilele noastre.

Deși locuiam pe Șoseaua Giurgiului, duminicile mergeam la cinema în centru. Cinematograful îi urmase teatrului de păpuși. Eram nelipsiți la „Țăndărică“, cel de pe Calea Victoriei. Vedeam, de cîte ori era nevoie, aceeași piesă, nu mă plictiseam niciodată de ea, ci dimpotrivă. Apoi mergeam la cofetărie și ne luam tradiționalul joffre (cu varianta mascotă).

Dacă teatrul de păpuși mă fascinase și mă făcuse „fană”, cu cinema-ul a fost mai mult de atît: mi-a intrat pur și simplu, din prima, în sînge. Nu neapărat ca o otravă, ci, mai curînd, precum un ser al fericirii, elixirul mult căutat. De atunci încoace (de pe la 3 ani), așa a rămas. E, în continuare, „drogul” meu preferat. De care știu că nu mă voi dezbăra (nu vreau și nici nu-mi propun). Cel care m-a ținut pe linia de plutire în vremuri de restriște și mi-a păstrat „sistemul de iluzii”.

Primul dintre filmele Disney care m-au marcat cred că a fost Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici (David Dodd Hand, 1937). Mai văzusem desene animate cu Mickey, Donald, Chip și Dale, Goofy. Dar nu lungmetraje. Știu că am fost nu doar încîntată, ci complet absorbită de film. „Ideologia” lui m-a marcat și, păstrînd proporțiile, o mai „urmez” și azi. O lume idilică, în care, știu, neverosimil, Binele învinge în orice situație. La fel și dragostea. Iar Răul e pus cu botul pe labe și izolat, poate chiar domesticit.

Scena, antologică, în care Albă-ca-Zăpada face curat în căsuța piticilor și cîntă, de zor, iar animalele pădurii o ajută cu toatele, se conturase chiar ca un soi de deziderat comunitar. Da, kitsch și naiv pînă-n pînzele albe. Dar și cu umor: personajele piticilor erau simpatice. Fiecare dintre ei se distingea prin cîte un amănunt care-l scotea din monotonie și din idilismul exagerat. E adevărat că personajul Albă-ca-Zăpada era cam convențional, mai „adevărată” fiind Regina cea rea. Dar, la vîrsta aceea, eram departe de asemenea nuanțe. Cu ce am rămas din Albă-ca-Zăpada a fost, cum spuneam, ideea de spirit comunitar și de solidaritate cu orice preț, mai ales la greu, care poate schimba lucrurile.

Următorul film Disney la care am mers cred că a fost Pinocchio (1940, Ben Sharpsteen și Hamilton Luske). De acolo am aflat ce înseamnă să ai conștiință. Chiar dacă e sub forma unui greiere vorbitor. Cred că mult timp de atunci încolo, cînd era pronunțat cuvîntul „conștiință”, îmi venea în minte Jiminy Cricket cîntînd și dansînd. Tot de acolo am învățat că nu-i frumos să minți, nu doar pentru că îți crește excesiv nasul. Ci și (sau mai ales și) pentru că îi poți face sînge rău bătrînului tău tată care te iubește și face sacrificii pentru tine. Și că nu trebuie să ai încredere în diverse personaje aparent amabile, dar, de fapt, dubioase, care se dau bine pe lîngă tine și-ți propun cine știe ce.

Și în Pinocchio, personajul Zînei era cam insipid: prea hollywoodian, arătînd mai curînd ca o chorus girl, sexy, dar fără personalitate, aș spune acum. Pe atunci, însă, țin minte că n-am avut nici o obiecție, zîna m-a fascinat, ba eram chiar „îndrăgostită” de ea.  

Abia în Cenușăreasa (1950, Clyde Geronimi, Wilfred Jackson, Hamilton Luske), au apărut niște zîne cu personalitate. Personajele feminine au mai evoulat. Cenușăreasa însăși a devenit ceva mai umană, mama și surorile vitrege caricaturale, iar The Fairy Godmother – chiar cu haz. Asemenea celor două ursitoare bune din Frumoasa din Pădurea Adormită (1959, Wolfgang Reitherman, Clyde Geronimi, Eric Larson, Les Clark), care au revoluționat categoric conceptul, pînă atunci cam închistat, de „zînă bună”.

Va mai urma.