Cît de cît prezent la Tîrgul de Carte

Din motive de sănătate, am suspendat, cu sincere sentimente de vinovăție, rolul de „lansator” pentru două dintre cărțile oferite de Tîrgul de Carte bucureștean de anul acesta. Adevărul este că resimt o crescîndă oboseală trupească și psihică, pe măsură ce, neîncetat, primesc solicitări de „însoțire” la evenimente de tot soiul: mi se face, desigur, un compliment, de vreme ce prezența mea e socotită un auxiliu util, onorabil, al oricărei performanțe culturale (și nu numai...). Sînt flatat și recunoscător, dar inevitabil demobilizat de vîrstă, de încă neîncepute (și tot mai palide) proiecte proprii, de firescul sentiment al scurtării drastice a timpului. Îmi cer, deci, iertare pentru crizele mele de absenteism și mă străduiesc, totuși, să nu dispar (încă) de tot... Mai jos, două mici eforturi compensatorii...

L-am redescoperit (o fac mereu...) pe Mirel Bănică, autor harnic al mai multor lucrări de sociologie. Traseul lui biografic și academic, farmecul consistent al conversației lui, dinamismul lui auctorial mi-au atras atenția cu cîțiva ani în urmă, drept care i-am și propus un stagiu de cercetare la Colegiul Noua Europă. Mă bucur, de asemenea, să știu că e unul dintre membrii cei mai productivi ai Institutului de Istoria Religiilor, pe care l-am fondat, în echipă cu mai tineri colegi, în 2008. La Tîrg, a propus publicului o lucrare intitulată Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea. Mă declarasem bucuros să o prezint la lansare, dar n-am fost capabil să mă țin de cuvînt. Încerc acum să-l însoțesc pe autor, nu cu un (binemeritat) examen analitic, ci cu enumerarea rapidă a motivelor pentru care îl prețuiesc.

Mai întîi, desenul vieții sale mi se pare spectaculos. A început la Galați, cu o licență în electronică, după care a luat un doctorat în științe politice la Universitatea din Geneva, urmat de stagii de cercetare în Canada și Franța, membru al Asociației Franceze de Științe Sociale ale Religiei, autor de capitole de carte și articole în publicații din Franța, Canada, Statele Unite, Rusia, Germania. Devenit soț și tată în Elveția și... revenit, cu noua sa familie, în țară, la îndemîna instituțiilor autohtone, mai mult sau mai puțin receptive... Dincolo de acest parcurs destinal, sînt impresionat și de alte cîteva înzestrări ale dlui Bănică. Mai întîi, hărnicia sa științifică. A publicat, începînd din 2007, la diverse edituri, o serie de cărți, pasionante prin temă și expunere, recunoscute la nivel național prin distincții prețioase. Apoi, cooperarea între istorie și „actualitate”, între investigație riguroasă și experiență trăită, între construcție teoretică și cromatică existențială. Alegerea temelor de studiu e, întotdeauna, curajoasă și provocatoare: fenomenul pelerinajelor în România, studii despre cultura și religia romilor, Biserica ortodoxă română în anii ’30, carnete de călătorie sau acum, la Tîrg, Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea. Scrierile sale nu sînt simplu devotament de bibliotecă, ci sondaje istovitoare „la fața locului”, dialoguri, itineranță, asumare nemijlocită.

Din multele pe care le-aș fi spus, probabil, la lansare, m-aș opri, acum, la un singur accent: am auzit unele comentarii privind inadecvarea asocierii dintre spațiul mînăstiresc și ideea de „utopie”, prezentă în cartea lui Mirel Bănică. Reproșul semnalează evacuarea opțiunii monahale în spațiul, fantasmagoric, al „utopiei”... E o interpretare pripită, valorificînd doar sensul de „iluzie”, de „închipuire” al utopiei. Nici dl Bănică, nici alți mari cercetători ai temei (Jean Séguy, Danièle Hervieu-Léger etc.) nu folosesc termenul „utopie” în sensul conotației lui de irealitate. Da, „u-topie” poate însemna și „loc fără loc”, construcție ideală, dar irealizabilă, însă poate însemna și „proiect”, spațiu intermediar între „aici” și „dincolo”, efort de corespondență între sacru și profan, între lumesc și supralumesc. (Între două lumi e titlul cărții lui Mirel Bănică). „Utopia” nu are, neapărat, sensul negativ de „distopie”, de „loc fără loc” (ou-topie). E un spațiu care aspiră la complementaritatea dintre „aici” și „dincolo”, dintre imediatețe și idealitate. Pentru lămurire, citiți cartea lansată sîmbăta trecută...

O altă „lansare” pe care am ratat-o este aceea a cărții Dragul meu Wallace de Cătălin Vasilescu. Autorul e un mare chirurg, dar, o dovedește iarăși, după Bestiar, e și un ingenios cercetător și un foarte înzestrat scriitor. Cartea de-acum investighează raportul complicat dintre Darwin și Alfred  Russel Wallace, doi savanți cuplați la idei comune, Wallace avînd, cronologic vorbind, un tip de „întîietate” neasumată de fondatorul evoluționismului. Am citit textul lui Cătălin Vasilescu, bucuros că mi se confirmă nu numai o reînnoită plăcere a lecturii, dar și pentru că m-am ales cu unele „beneficii” colaterale. 1) Admirația nu trebuie să fie niciodată idolatrie. Poți fi darwinist fără a-l considera pe Darwin extraterestru. Ba chiar potențîndu-i umanitatea prin analiza unor detalii biografice semnificative, care i-au însoțit performanța cu tatonări, neliniști, penumbre de care nimeni nu este, de regulă, scutit. Cătălin Vasilescu ilustrează astfel o vorbă a lui Ernst Mayr (pe care o citează): „Istoria științei nu e hagiografie”. 2) Specializarea profesională nu trebuie să excludă preocupări, căutări, reflecții care îi depășesc și îi îmbogățesc orizontul, deschizînd-o spre o reflexivitate totalizantă. Cătălin Vasilescu e un medic chirurg recunoscut ca „meșteșugar” de excepție, dar asta nu-l împiedică să se confrunte, curajos, cu teme de cercetare „transfrontaliere”. Cărțile și conferințele lui îl recomandă ca pe un intelectual înclinat să privească analitic și dincolo de hotarele strictei specializări. Are ce spune și altor interlocutori decît colegilor lui de meserie, fără riscul de a divaga diletant pe teme „ingenioase” din sfera purei speculativități sau a „misterelor” istorice de tot soiul. Poți să-i fii interlocutor și fără să-i fii pacient... 3) Hărnicia cercetătoare, amploarea informației, scrupulul hermeneutic nu au decît de cîștigat dacă sînt practicate cu îndemînare scriitoricească, cu participare emoțională, cu talent dialogal. Textele lui Cătălin Vasilescu nu sînt, de aceea, numai solide performanțe investigatoare, ci și probe de participare afectivă, de umor, de deschidere transcendentă. În această privință, el nu poate decît să respingă afirmația „corespondentului” său Alfred Russel Wallace, după care „poți trăi fără apetit metafizic”. Așa stînd lucrurile, nu-mi rămîne decît să felicit Editura Humanitas pentru publicarea cărții de față și să doresc cititorilor ei „Petrecere bună!“.

Pe scurt: mulțumesc domnilor Bănică și Vasilescu pentru performanța lor și, chiar absent în imediat, le sînt aproape și aștept, cu o nerăbdătoare răbdare, isprăvile lor viitoare.