Dileme transatlantice

…așa că toate-s bune. Democrația ne-a învățat că toți oamenii sînt egali (în fața legii, dar asta e o nuanță lesne de ignorat). Noile media au împins lucrurile și mai departe: sîntem cu toții egali în sensul că fiecare e mai inteligent și mai priceput decît toți ceilalți. Dovada? Păi, uite, eu pot să-mi dau cu părerea la fel de bine ca oricine, nu mai recunosc nici o autoritate, public și eu ce și cînd am chef la fel ca nu știu ce „nume mare“ (ei, aș!), comentez cu aplomb și nu mă las prostit de unul sau de altul. Ceilalți, da. Eu, nu. În fine, dar nu în cele din urmă, cireașa de pe tort – politicienii. Toți închinîndu-se, teoretic, Măriei Sale Poporul. În practică, toți urmînd cu obediența animalelor de circ sondajele și „formatorii” de opinie. 

Atenție! N-am zis „opinia publică“ pentru că „publicul“, în ziua de astăzi, nu mai e de găsit. „Publicul“ presupune, în primul rînd, o adunare responsabilă a poporului adult (din latinescul publicus, rezultat din poplicus, de la populus, „popor“, și pubes, „adult“). Presupune un set de convenții și principii asumat de către toți participanții. Astăzi, oricine poate pretinde că vorbește „în numele poporului“, deși nu mai există „popoare“ și nu mai există nici „public“. Ne dăm toți în cap unii altora. Iată știrea-bombă: Nu mai există republici! (De la res-publica.) Există doar adunături de opinii. Avem republici ca forme fără fond. Republici doar cu numele.

Rezultatul? Cică toate-s bune, dar se vede de la o poștă că prea puține sînt și frumoase, atît de o parte, cît și de cealaltă a Atlanticului. Săptămîna trecută a avut loc, în Statele Unite, așa-zisa dezbatere prezidențială, deși nici unul dintre cei doi participanți nu a fost încă oficial nominalizat în Convențiile Naționale ale celor două partide. A fost o dezbatere dureros de privit. Ca unul care a lucrat cîțiva ani, în timpul școlii doctorale, la un cămin de bătrîni, m-a pocnit mila și m-am întrebat, cu toate seriozitatea, dacă acei consilieri care l-au încurajat pe Joe Biden să intre în această cursă pentru a doua oară nu sînt vinovați de abuz asupra persoanelor în vîrstă. Donald Trump, la rîndul lui, a continuat seria minciunilor megalomanice, care parcă i-a fermecat pe republicani precum șarpele Kaa din Cărțile Junglei (pentru cunoscătorii de desene animate clasice).

Surprinși de amploarea propriilor amăgiri, democrații americani se află în fața unei dileme: să-l înlocuiască pe Biden la Convenția Națională ce va avea loc în august sau să continue cu un pariu evident perdant? Ca să-l înlocuiască, însă, mai întîi de toate Biden va trebui convins să se retragă, „eliberîndu-și“ astfel delegații ca să poată vota cu altcineva. La ora la care scriu aceste rînduri, din păcate, președintele nu dă semne c-ar realiza amploarea dezastrului și pare-se că nimeni nu îndrăznește să-l tragă de mînecă.

America e, fără îndoială, în criză. Dar criza (krisis) înseamnă un moment de cotitură, presupune luarea unei decizii. De prea mult timp, Convențiile Naționale se goliseră de sens, devenind simple formalități pentru a confirma niște jocuri deja făcute. (Doar cînd Obama a candidat împotriva lui Hillary Clinton au fost cîteva momente mai palpitante.) Acum, democrații au o șansă. America are o șansă. Dacă în august ar avea loc o Convenție cu dezbateri aprinse, între candidați (mai) tineri și (mai) credibili, urmărită garantat de zeci de milioane de alegători ca o competiție internă „pe bune“, cîștigătoarea sau cîștigătorul va avea toate șansele să-l înfrîngă pe Trump. Pentru că, lăsînd spălații pe creier la o parte, fostul președinte nu are simpatia americanilor decît prin comparație cu Biden. Astfel, nu doar democrații, ci și republicanii își vor fi învățat lecția. Iar peste patru ani poate o vom vedea pe Nikki Haley candidînd, ca pe un politician republican normal. Mi-e dor de puțină normalitate.

Dincoace de Ocean, dar încă nu pe continent, dilema britanicilor e alta. Și acolo a avut loc o dezbatere, trecută cu vederea, între premierul conservator Rishi Sunak și liderul laburist Keir Starmer. Nici unul n-a îndrăznit să vorbească despre elefantul din sufragerie, Brexit-ul, dar mai devreme sau mai tîrziu politicienii vor fi nevoiți s-o facă și să accepte realitatea: majoritatea poate decide prost. Foarte prost. A te închina ei, în loc de-a o conduce, e o greșeală care va fi plătită scump de toată lumea. E, înclin să cred, ceea ce încearcă să facă, în Franța, Macron, dizolvînd Parlamentul și organizînd alegeri anticipate. Pentru că Macron poate fi învinovățit de multe, dar președintele care a reimpus latina ca materie obligatorie în liceele franceze și bacalaureatul din filosofie, numai de populism nu poate fi acuzat.

S-a spus că Macron „joacă Franța la ruletă”. De acord, într-un singur scenariu – cel în care Adunarea Națională, partidul lui Le Pen, va cîștiga majoritatea absolută și îl va obliga cumva pe președinte să demisioneze. Altminteri, Franța nu prea are cum pierde. Macron pune francezii în fața unei oglinzi: asta vreți? O țară divizată între două extreme care se intersectează într-un singur punct, Rusia? Asta veți primi! Pohta ce-ați pohtit! Să vedem dacă veți fi mulțumiți. Că, de pe margine, tot chibițul e specialist. Iar rămînînd președinte într-o republică semiprezidențială, Macron va avea grijă să nu scape total lucrurile de sub control. Doar așa, normalitatea mai poate avea o șansă la următoarele alegeri, peste mai bine de doi ani. De-abia pusă în față dilemei, are și Franța o șansă. Tuturor ne e dor de puțină normalitate.

Dar România? Deocamdată, se poartă discuții despre onoare între un ostaș plagiator („cumsecade“) care în 2018 promitea să nu intre în politică („Consider atît de sfîntă onoarea şi demnitatea de a fi fost şeful Statului Major al Apărării încît, indiferent de ceea ce mi s-ar propune, nu voi face altceva“) și un erou al revoluției, care a cerut în 2019 să i se schimbe titlul de „revoluționar cu merite deosebite” în cel de „luptător cu rol determinant” în victoria Revoluției de la… Buzău. „Luptă, luptă și dă-i, și dă-i și luptă... și eu mă-nțeledzi tocmai acuma să remîi pe dinafară... fără coledzi!“ Cine le mai reperează lor onoarea? „Las’ că ţi-o reperează dom’ Mitică!” Pe dom’ Mitică, însă, ia-l de unde nu-i. 

Noroc că noi n-am cunoscut niciodată normalitatea, așa că n-are după ce să ne fie dor.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).