Ziua Z și amenințarea unui război total

Ceremoniile din 6 iunie care au marcat cea de-a 80-a aniversare a Zilei Z au comemorat miile de vieți tinere pierdute pe plajele Normandiei în 1944. Chiar dacă mass-media l-a criticat vehement pe prim-ministrul britanic Rishi Sunak pentru că a lipsit de la unele evenimentele comemorative, merită totuși să ne întrebăm: ce anume a fost omagiat? Curajul soldaților „noștri” – spre deosebire de omologii lor germani – sau libertățile pentru care aceștia au luptat?

Înainte de Primul Război Mondial, puțini oameni puneau la îndoială motivele pentru care soldații erau trimiși la luptă. În lumea premodernă, oamenii luptau pentru Dumnezeu. În epoca modernă, ei luptau pentru „Rege și Țară”. Atît credința religioasă, cît și patriotismul erau considerate cauze în mod inerent nobile, care justificau sacrificii enorme.

Abia în secolul al XIX-lea oamenii au început să pună la îndoială motivele pentru care tinerii erau chemați la luptă, ceea ce a dat naștere primelor mișcări pacifiste moderne. Chiar dacă acestea au fost influențate de diverse curente de gîndire, inclusiv de pacifismul creștin, principalul lor motor au fost apariția umanitarismului și economia capitalistă.

Entuziasmul popular care a întîmpinat izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 a eclipsat mișcarea pacifistă emergentă, în condițiile în care principalele partide politice europene s-au mobilizat în sprijinul propriilor țări. Dar numărul catastrofal al victimelor războiului a readus rapid în discuție întrebarea: se poate justifica un astfel de sacrificiu? „În țările care au participat la război, există încă o tendință, în rîndurile celor îndurerați de pierderi, de a se alina cu gîndul că morții lor au căzut pentru ceva nobil și valoros”, scria William Gerhardie în The Polyglots (Poligloții), romanul său din 1925. Aceasta, adăuga el, este o „iluzie afurisită. Morții lor sînt – nici mai mult, nici mai puțin – victimele nebuniei unor adulți care, după ce au aruncat lumea într-un război absurd, construiesc acum monumente pentru a-și repara greșelile”.

Pe lîngă cele nouă milioane de soldați uciși și cele 21 de milioane de răniți între 1914 și 1918, 15 milioane de soldați au fost uciși și alte 25 de milioane au fost răniți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Incluzînd victimele civile, cele două războaie și alte evenimente conexe, cum ar fi pandemia de gripă din 1918-1920, au făcut aproape 200 de milioane de victime – aproximativ o zecime din populația lumii de la acea vreme. A meritat oare măcelul?

Nu toate războaiele au aceeași valoare morală. Chiar dacă Primul Război Mondial a fost un conflict tragic și inutil în care, după cum a scris Gerhardie, marile puteri ale Europei au fost antrenate de lideri incompetenți, despre cel de-al Doilea Război Mondial nu se poate spune același lucru. Astăzi, considerăm de la sine înțeles că Germania nazistă trebuia oprită și îi condamnăm pe cei care au încercat să îl împăciuiască pe Adolf Hitler, în loc să îl înfrunte de la bun început, cînd ar fi fost mai ușor să o facă. De atunci, „împăciuire” a început să fie considerat un cuvînt urît.

În cartea sa din 1961, The Origins of the Second World War (Originile celui de-al Doilea Război Mondial), istoricul britanic A.J.P. Taylor a oferit o perspectivă diferită, susținînd că Acordul de la München din 1938, care i-a permis lui Hitler să anexeze o parte din Cehoslovacia, a reprezentat „un triumf a tot ceea ce era mai bun și mai luminat în viața Marii Britanii”. Majoritatea istoricilor au fost oripilați de această declarație, iar reputația lui Taylor nu s-a mai refăcut niciodată pe de-a-ntregul. Dar ceea ce încerca să transmită Taylor era că reticența de a se angaja într-un alt război împotriva Germaniei, după măcelul din Primul Război Mondial, nu a fost în mod inerent dezonorantă, și că opoziția lui Winston Churchill față de „împăciuire” a fost inițial ignorată, deoarece acesta era perceput în general ca fiind o natură belicoasă.

Taylor a înțeles de asemenea că democrația nu este o garanție a intențiilor pașnice. El a remarcat că „Bismarck a purtat războaie «necesare» și a ucis «mii»; idealiștii secolului al XX- lea au purtat războaie «drepte» și au ucis milioane”. În opinia sa, idealiștii democrați erau moștenitorii spirituali ai misionarilor creștini – ei nu căutau pacea, ci convertirea. Conținutul predicilor s-a schimbat, dar spiritul evanghelic s-a păstrat, drepturile omului devenind noua evanghelie.

Chiar dacă articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite admite autoapărarea ca fiind unicul motiv justificat de război, ce anume constituie „autoapărare” este adesea interpretabil. Israelul, bunăoară, a folosit autoapărarea pentru a-și justifica atacul preventiv asupra forțelor aeriene egiptene, care a declanșat Războiul de Șase Zile din 1967. Statele Unite au invocat conceptul de autoapărare preventivă pentru a-și motiva invazia Irakului din 2003, iar Rusia s-a bazat pe un raționament similar pentru a-și justifica invadarea Ucrainei din 2022.

Autorul britanic Anthony Burgess a împărțit istoria europeană dintre Evul Mediu clasic și sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial în perioade alternante de războaie limitate și războaie totale. Între anii 1000 și 1550, Europa a cunoscut conflicte limitate, care erau în principal feudale și dinastice. A urmat apoi o epocă de vaste tulburări religioase, între 1550 și 1648. Iar între 1649 și 1789, confruntările militare s-au limitat în principal la lupte coloniale. Perioada cuprinsă între 1789 și 1815 a fost caracterizată de o revenire la războaiele de amploare, alimentate de un patos revoluționar și naționalist, în vreme ce secolul următor a fost marcat de conflicte coloniale și comerciale limitate. În cele din urmă, Europa s-a confruntat cu două războaie mondiale devastatoare, între 1914 și 1945.

Perioada postbelică a fost marcată de opt decenii de pace relativă, impusă de SUA și de Uniunea Sovietică, iar mai tîrziu doar de SUA. Cu toate acestea, tensiunile geopolitice au crescut în ultimii ani, declanșînd multiple conflicte regionale cu potențial de escaladare spre un alt război global de mare amploare.

Există trei motive pentru care perioadele de pace relativă nu dăinuie. În primul rînd, tratatele de pace care pun capăt războaielor pe scară largă pot conține germenii unor conflicte viitoare. Acesta a fost fără îndoială cazul Tratatului de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial. În al doilea rînd, puterile emergente, cum este China de astăzi, pot submina bazele unei păci globale durabile. În al treilea rînd, societățile umane tind să devină neliniștite după ce trăiesc pașnic o perioadă îndelungată de timp.

Pe măsură ce lumea se divizează din nou în blocuri economice și geopolitice ostile, cea de-a 80-a aniversare a Zilei Z e un bun prilej de a reflecta la sacrificiile pe care sîntem pregătiți să le facem pentru a ne apăra valorile. Mai presus de toate, trebuie să acordăm prioritate păcii, în fața războiului total, și să ținem seama de lecțiile catastrofelor globale ale trecutului.

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii, este profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU