Aventuri moldo-vlahe

Nu știu de ce mi-am amintit recent câteva povești tulburătoare, care circulau în România, imediat după 1990, despre confrați de-ai noștri ajunși „la negru” în vestul Europei și puși pe căpătuială. Sînt și azi uimit de cazul unui fost preparator fizic, de la un obscur club sportiv moldovenesc, care – aterizat într-o localitate franceză – a început să spună, în stînga şi în dreapta, că e primul antrenor de gimnastică al Nadiei Comăneci. Fusese nevoit să emigreze din motive politice (crease o poveste abracadabrantă cu Nicu Ceauşescu şi tentaculele sale ce-l urmăreau şi în gaură de şarpe). Cu ajutorul unor magnaţi locali generoşi, demnul de compătimire refugiat şi-a deschis o sală de gimnastică unde, prezumtiv, urma să antreneze tinere franţuzoaice pentru marea glorie sportivă. În scurt timp, a fost decorat de prefectură „pentru merite deosebite” şi a devenit „cetăţean de onoare” al urbei. Nu se cunoaște, desigur, nici un rezultat concret al antrenamentelor din sala respectivului preparator fizic.

Şi mai năucitoare pare povestea unui şef de reţea de prostituţie de pe colinele autohtone, care, stabilit într-un centru european – de unde coordona întreaga mişcare –, se căsătorise cu o localnică respectabilă pentru a distrage atenţia potenţialilor investigatori, dar şi pentru a obţine o cetăţenie onorabilă. Doamna în chestiune nu bănuia nici o clipă preocupările interlope ale soţului. Dimpotrivă, era convinsă că se măritase cu o personalitate militară. Băiatul făcuse rost – probabil din recuzita vreunui teatru – de o uniformă haioasă pe care o numea „de amiral”. Din cînd în cînd – atunci cînd „afacerile” o impuneau –, omul nostru se îmbrăca în hainele de circar, îşi lua rămas bun de la soţie, căreia îi amintea că datoria îi cerea să plece „pe mare”, şi dispărea pentru un timp. Doamna vărsa o lacrimă, flutura batista în urma viteazului clovn şi apoi aştepta credincioasă ca eroul naval să revină. Nu ştim exact dacă oraşul în cauză avea deschidere la mare ori ba, însă aceasta ar fi, oricum, o altă poveste.

Furturile sînt, în sine, monumente epice, vrednice de un (încă nescris) Decameron al hoţiei. Se vorbea despre români angajaţi în diverse servicii (furnizare de pizza la domiciliu, transport de materiale, betoniere etc.) care, la fiecare vizită pe care o făceau clienţilor, nu uitau să plece cu o amintire domestică, amintire ce putea fi un obiect simbolic, abandonat de proprietarul neglijent undeva pe vreo măsuţă de la intrare (inel, broşă, ceas, porţelan, veselă ş.a.), sau obiecte gigantice, lăsate în curte în mod necesar (şalupe – un compatriot de-al nostru, şofer pe o betonieră, a vărsat cimentul în faţa casei proprietarului cu care compania unde lucra avea contract, iar la plecare, profitînd de neatenţia locatarilor, şi-a anexat şalupa familiei la camion şi a plecat voios –, bărci pneumatice, biciclete, bazine gonflabile pentru copii etc.). Un ciobănaş mioritic, specializat în furtul de maşini de lux, a urmărit, în plină zi, pe o stradă extrem de aglomerată, o bătrînă doamnă care a coborît dintr-o limuzină nou-nouţă şi a intrat într-un magazin select. Îndrăzneţ, omul nostru s-a apropiat de portieră şi, abil, a pătruns în automobil. Tocmai scotea firele de contact cînd bătrîna proprietară a băgat, neașteptat, capul pe geam şi a zis, uimită, dar plină de civilitate: „Stimate domn, asta e mașina mea”. Bravul estic, deşi surprins de sosirea intempestivă a proprietarei, nu s-a pierdut cu firea şi, trebăluind de zor la contacte, a răspuns la fel de civilizat: „Nuu, vă înșelați”. Bătrîna: „Ba nu mă înșel...”. Hoţul: „Ba daa...”. Bătrîna: „Ba nu”. Hoţul: „Ba daa...”. Bătrîna: „Ba nu”. Şi tot aşa pînă cînd motorul a pornit, iar românaşul a demarat în trombă, lăsînd-o pe doamnă siderată în mijlocul străzii.

Întîmplările mi-au amintit şi de propriile mele experienţe americane cu români yankei, experienţe pe care nu le-am povestit pînă acum, considerîndu-le total neverosimile, deşi, repet, sînt absolut autentice. Am descoperit, de exemplu, în Arizona, un profesor care făcuse un fel de carieră (era, oarecum, un personaj public), susţinînd sus şi tare că ar fi provenit din neamul lui Dracula (ceea ce, pînă la urmă, să recunoaştem, nu constituia chiar o falsificare). Spre edificare, îşi arăta în permanenţă caninii, într-adevăr dezvoltaţi patologic în raport cu ceilalţi dinţi. Un alt român îşi convinsese soţia americancă (fascinată de eroii din Vietnam) că luptase în războaiele româno-bulgare (să fi fost oare cele de pe la începutul secolului trecut?) şi fusese decorat pentru vitejie pe cîmpul de luptă. Întrucît, odată, am luat masa cu această familie, minciuna bărbatului m-a aruncat pe culmile disperării. Eu trebuia să spun doamnei (cam naivă, admit fără rezerve) cît de mult sînt preţuiţi în România luptătorii din războiul cu Bulgaria, în timp ce soţul făcea mutre haioase în spatele ei (către mine), cu sensul „Îţi place, nu, cum o fentăm?”...

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.