Lira şi flautul

S-a spus că europenii trăiesc în peisajul lor construit ca într-un muzeu căruia nu îi mai înţeleg codul, semnificaţiile, calitatea. Sînt întrucîtva străini în propriile aşezări unde întîlnesc la tot pasul biserici şi monumente religioase, unde piesele de artă au, cel puţin pînă în secolul al XVIII-lea, subiecte precumpănitor creştine, unde străzi, localităţi şi puncte geografice poartă nume de sfinţi. Se mişcă într-un decor impregnat de o cultură religioasă pe care majoritatea europenilor o ignoră. Divorţul între forma creştină care modela societăţile vechi şi cultura curentă de astăzi explică în parte indiferentismul religios actual, insensibilitatea faţă de dimensiunea verticală a existentului. Extremismele religioase îşi au şi ele sursa în aceeaşi incultură spirituală; ele vin în faţa materiei şi a textelor sacre cu o înţelegere brută, de tip agresiv ideologic, fără instrumentele hermeneutice acumulate de experienţa unor veacuri de tradiţie vie.

În Antichitatea tîrzie lucrurile nu stăteau aşa. Căile de salvare şi căile de cunoaştere, într-o luxuriantă dezvoltare, se mişcau între polemici şi convergenţe. Era o vastă şi policromă aspiraţie spre transcendent, unde, fie prin colegialitate, fie prin dispută, actorii spirituali comunicau şi se mobilizau unii pe ceilalţi. În această atmosferă cosmopolită – unde concurau cultura elenistică, stabilitatea romană şi ideile monoteismului ebraic – şi-a formulat creştinismul întîia expresie a doctrinei sale. Creativitatea uimitoare a primelor veacuri creştine se hrăneşte desigur din noutatea densă a Logosului întrupat, dar aceasta e descifrată şi cu ajutorul temelor venite de la vecini, de la cultura şi filozofiile vremii. Un personaj expresiv pentru acest beneficiu hermeneutic este Orfeu, cel care captivează cu lira lui vieţuitoarele şi entităţile cosmosului, infuzînd în ele o pace înaltă.

„Cîntăreţul meu nu e ca ceilalţi cîntăreţi... prin cîntecul său a împodobit cu armonie universul, a făcut din fiare şi pietre oameni care participă la viaţă cea adevărată” – aşa îl celebrează pe Christos, la cumpăna între secolele II şi III, Clement Alexandrinul. Nu e greu de sesizat aici tiparul cîntăreţului trac, chiar dacă pasajul pune în opoziţie muzica lui „înşelătoare”, „păgînă” şi arta christică de a trezi sufletele la cunoaşterea lui Dumnezeu. În alte pasaje, Clement îi acordă totuşi lui Orfeu calitatea de poet inspirat, de „teolog” cu acces la cunoaşterea unor „seminţe de adevăr” divin. Mai tîrziu, în secolul al IV-lea, Eusebiu al Cezereei face o analogie ierarhizată între cei doi: „Orfeu cînta din liră, Christos face să răsune instumentul fără seamăn al naturii umane adoptate de El”. Pentru apologeţii creştini din primele veacuri, Orfeu poate fi o referinţă de contrast sau de analogie, o figură simbolică evocînd, aluziv, Logosul întrupat.

În schimb, imagistica unor fresce şi mozaicuri funerare din secolele III-VI merge mai departe: îl figurează pe Mîntuitor sub chipul lui Christos-Orfeu. În catacomba Sfinţilor Marcellinus şi Petru din Roma, Christos e înfăţişat în postura frontală a cîntăreţului cu bonetă tracă, ţinînd hieratic în mîini lira şi plectrul. E flancat de doi arbori care rezumă întreaga fire fermecată de cîntarea lui. Într-unul dintre copaci e figurat vulturul, pasărea care atinge înălţimi extreme, în celălalt porumbelul, simbolizînd pacea inimii şi viaţa contemplativă (cf. J.B. Friedman, Orfeu în Evul Mediu). Prin elementele ei simbolice, imaginea rezumă cu o savuroasă simplitate actul christic care unifică interioritatea umană şi o conduce spre zenitul vieţii izbăvite de moarte.

Mai elaborat, mai îndrăzneţ e un mozaic aflat într-o capelă funerară de la începutul secolului al VI-lea din Ierusalim. Un mic panou le figurează pe cele două femei înmormîntate acolo, Teodosia şi Georgia; sînt dominate de o scenă care, într-un cod filozofico-religios larg împărtăşit în epocă, indică programul spiritual al existenţei complete, de aici şi de dincolo. Înconjurat de animale, păsări şi vrejuri delicate, Christos-Orfeu – calm impozant, purtînd ca pe un atribut esenţial lira amplă – ocupă cea mai mare parte din spaţiul imaginii; în registrul inferior apar – mărunţi, cu contururi agitate de natura lor dublă – un centaur şi Pan cu naiul său. Personajele, cu naturile lor şi aşezarea în cadrul imaginii, cu tipurile de muzică şi de instrumente muzicale asociate, alcătuiesc un dispozitiv de rezonanţe plastice, spirituale, filozofice, mistice.

Pentru platonismul cu accente neopitagoreice din epocă, sufletul uman se putuse împărtăşi, pînă a nu fi prins în corp, de contemplarea adevărului, de muzica inteligibilului şi a sferelor cereşti. Aici jos, armoniile lirei trezesc în suflet amintirea acelei muzici, declanşează în el dorinţa aprigă a reîntoarcerii. „Iată, cred”, spune Macrobius în comentariul la Visul lui Scipion, „originea istoriei lui Orfeu.” Cîntăreţul trac, „poetul teolog”, în cuvintele lui Augustin, era, pentru cei vechi, maestrul unei cîntări care face să vibreze concordant nivelurile lumii şi propulsează sufletul spre Unu. Pentru creştini, funcţia lui Orfeu era în mod exaltant şi suprem împlinită de Christos, de cuvintele lui, de tonurile mesajului său.

În gîndirea spirituală a vremii, oglindită de mozaicul din Ierusalim, lira e instrument al cîntului purificator, armonios, ascensional; naiul e, dimpotrivă, legat de pulsiunile inferioare. Pentru autorii tardo-antici, instrumentele cu coarde sînt asociate facultăţilor cognitive, raţiune şi intelect, pe cînd instrumentele de suflat au consonanţă cu părţile iraţionale ale sufletului: trompeta cu partea irascibilă, flautul cu partea poftitoare. Grigore de Nyssa: „Muzica sufletului uman e compusă din liră şi flaut, aşa cum sufletul e compus din raţiune şi patimi”. Mozaicul din Ierusalim pune în scenă tripartiţia sufletului armonizat de Christos, gata să pornească înapoi spre Sursă în sunetele lirei: centaurul/energie şi Pan/dorinţă sînt conduşi de Orfeu/intelect, dătător de vector vertical.

În concepţiile vremii, Orfeu nu e numai un mousikos aner, un model al omului cultivat, un maestru al artelor spirituale, pandant în cunoaştere al filozofului. E socotit chiar un theios aner, om divin, inspirat, care dă glas unui traseu spre realul tare, de dincolo de devenire. Proclos: „Toată teologia greacă e fiica mistagogiei lui Orfeu”. Într-o vreme cînd precumpănea căutarea unei căi personale de gnoză şi de experienţă spirituală, Orfeu e o figură emblematică pentru această orientare, comună mediilor necreştine şi creştine, spune o cercetătoare a temei, Laurence Vieillefon.

Iată de ce, pentrtu creştini, Orfeu a putut sluji – alături de filozof – ca figurare a lui Christos. A putut sluji, mai mult, pentru a tematiza, pe diferite direcţii hermeneutice, statura, actele, mesajul Logosului întrupat. Experienţa contemplativă, reflecţia teologică, arta creştină s-au putut hrăni din densitatea simbolică a personajului, din sensurile captivante ale cîntului său. Orfeu e un erou al întîlnirii productive între tradiţiile spirituale.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.