Episodul Dinescu în arhiva mea epistolară

Am mai spus-o, fac ordine în arhiva proprie. Simt nevoia să împărtășesc și cititorilor de azi urmele unei istorii pe care nu toți au apucat-o, dar care face parte din „portretul” destinului autohton. Primul text de mai jos e o scrisoare a mea către D.R. Popescu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, în legătură cu inacceptabilul tratament la care era supus Mircea Dinescu în perioada pre-revoluționară. La rîndul meu, tocmai fusesem exilat la Tescani... A doua scrisoare e semnată de Mircea Dinescu (o să mai public și altele) și are toate semnele hazului, talentului și vitalității sufletești ale marelui poet. Lectură plăcută și... edificatoare.

Domnule Președinte,

Am renunțat să vă cer sprijinul în soluționarea cazului meu. „Cazul” meu (fabricat de alții mai mult decît de mine) e minor față de alte cazuri, iar dumneavoastră sînteți, în mod vădit, convins de eficacitatea minimei rezistențe. De altfel, sînteți, oricum, lipsit de putere.

Ceea ce doresc e să vă readuc în atenție, fie și numai pentru auzul îngerilor, cazul Mircea Dinescu. Mircea Dinescu s-a făcut vinovat de exercițiul liberei opinii. Nu rezultă din nici un text de lege că libera opinie a unui poet trebuie pedepsită cu suspendarea mijloacelor de subzistență, cu interdicția semnăturii, cu izolarea lui de prieteni și cu extinderea persecuției asupra nevestei și copiilor lui. Nu rezultă de nicăieri că libera opinie a unui poet trebuie să coincidă, necesarmente, cu opinia oficială. Nici Tudor Arghezi n-a gîndit întotdeauna la unison cu oficialitățile, nici Zaharia Stancu, nici Ion Barbu, ca să nu mai vorbim de Eminescu însuși. Au mai existat și Octavian Goga (a cărui gîndire politică nu e neapărat prizabilă), și Vasile Voiculescu, pedepsit aspru, pentru a fi recuperat prea tîrziu, cînd trupul lui nu mai putea fi recuperat. Și au mai existat, din păcate, și alții.

Este exasperant să constați că nimeni nu învață nimic din aceste istorii. Că sîntem în continuare dispuși să victimizăm tot ce e mai delicat și mai reprezentativ din sufletul propriului nostru popor, uitînd că, întotdeauna, conjuncturile politice trec, în vreme ce talentele și memoria ostracizării lor rămîn. Talentele – ca o binecuvîntare. Memoria ostracizării lor – ca o rușine, care ne culpabilizează pe toți.

Mircea Dinescu s-a făcut vinovat de exercițiul liberei opinii. Dar Mircea Dinescu e un mare poet (premiat ca atare de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română, ales – pe vremea cînd breasla își respecta statutul – în organismele ei de conducere). Cu toate acestea, el este, la ora actuală, izolat de orice contact uman, oprit să-și cîștige existența ca poet, arestat, practic, la domiciliu. Copiii lui, amîndoi sub zece ani, nu au voie să meargă la mare; prietenii nu au voie să-l vadă. Eram între puținii care o mai făceau, în scurte plimbări săptămînale, petrecute, toate, sub ochiul impur al unor supraveghetori de profesie. Ieri, 18 iunie, și contactul cu mine i-a fost interzis. Nu poți să nu te întrebi cît de sigură pe sine și cît de legitimă se simte o administrație care recurge la mari mijloace pentru a suprima plimbările amicale ale unui poet cu un eseist prin parcurile Capitalei.

Domnule Președinte,

Sînteți – vorbesc nu în termeni reali, ci în termeni simbolici – în postura unui Liviu Rebreanu care ar consimți la martirizarea lui Bacovia. Vă puteți reprezenta o asemenea situație? Dacă da, atunci vă veți împăca ușor cu gîndul că, la o sută de ani de la moartea lui Eminescu, participați la agonia unui urmaș al lui. Dacă nu, veți face ceva. Nu posibilul, pe care nu l-ați făcut. Ci imposibilul, pe care nu l-ați încercat încă, dar care e singura replică echitabilă la inacceptabil.

În cîteva zile, voi deveni, probabil, „scriitor moldovean”. Pînă la o revedere care se pierde în negura viitorului, vă doresc curajul de a avea caracter sau tăria de a conviețui cu absența lui.

Cu stimă,

Andrei Pleșu

19.06.1989

Menționez că voi depune copii ale acestei scrisori la cabinetul tov. Suzana Gîdea și al tov. Ion Croitoru.

2 decembrie 1989

Dragă Andrei,

Se pare că la Porțile Orientului ăstuia multilateral dezvoltat, zilele trec foarte greu, în schimb anii o iau mult mai ușor la vale. Se împlini anul de cînd puserăm noi la cale un Crăciun cu afumături, spioni americani, caltaboși, ambasadori și alte produse exotice și iată-ne azi: tu cu Siberia ta județeană, eu legat cu cătușe de aprozarul de lîngă Bitolia. Meritam noi toate astea? Meritam! Fie și numai pentru cît s-au căcat pre dînșii colegii noștri pînă mai ieri, îngroziți să dea mîna cu vreun consilier cultural străinez fără aprobare de la tovarășa Gîdea, nemaivorbind de faptul că acum stau dînșii ca struții cu capetele înfipte-n deșertul culturii, adicătelea ei e artiști, iar noi, derbedei. Meritam, zău că meritam. Sigur că, la ora asta, ne-am banalizat, am devenit manieriști și plicticoși: tu tot p-acolo prin codrii Bacăului, eu tot prin munții Bitolia. Alpiniști, carevasăzică. Noi ne distrăm și ei suferă. Hai să le cerem scuze. Vrei? Ei și-au angajat nevestele pe post de avocați ai apărării în procesele lor de conștiință. Noi sîntem pîrîții, ticăloșii, puși să leorpăie viitorul cu polonicul în timp ce lor le-am rezervat lingurițele... Ei își închipuie că vom deveni șefii partidului ecologist și că pe ei o să-i trimitem la plantat puieți. Păi, domnu’ Brătianu, ar merita ei așa ceva dacă atît pe dumneata, cît și pe subsemnatu’ nu ne-ar interesa chestia asta cu scîrța-scîrța pe hîrtie. Nu-ș’ cum dracu’, dar am ambîț de autor. Poet famelic am fost, famelic vreau să rămîn. Viitorul pare destul de constipat. Cred că puișor canar se va retrage în buncăr și vreme de cinci ani se va uita la televizor la călușari, la Nicolae Dragoș, la Ludovic Spiss (cum dracu’ s-o scrie) și la Sofia Vicoveanca – că mai nou se amestecă Plugușorul cu Paștele și cu trei culori avem pe lume, cîntec ce se potrivește atît de bine UAP-iștilor.

Totul e să nu murim.

În decurs de 9 luni, eu am fătat ca niciodată douăzeci de pisoiași albi sau cu rimă, ceea ce mă înghiontește să sper că mai e ceva talent pe fundul borcanului.

E bună și singurătatea, cu condiția să nu te acrești decît pe la subțiori.

Ce să-ți mai spun, psihimu? Că te iubesc de-adevăratelea? Că sper (că) vor veni totuși vremurile cînd, stînd noi doi la o crîșmă din Dudești, ca doi cîrțani, vom da o fugă pe nepusă masă pîn’ la Roma sau Parij, să le luăm la neveste fote franțuzești (fotelemumancur)?

Să nu murim, prietene, și le vom arăta noi.

Mircea