O capitală a Capitalei: Mănăstirea Stavropoleos

Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Stavropoleos din Bucuresti. Pentru volumul comemorativ care stă să apară, am scris textul de mai jos și mă bucur să-l pot împărtăși cititorilor noștri.

Prin obîrșie, sînt un amestec de moldovean și teleormănean. „Bucureștean” am devenit, forțat de împrejurări familiale, abia după vîrsta de 9 ani. Evident, odată „instalat în Capitală”, am avut previzibile orgolii de provincial. Eram, dintr-odată, „în centru”, în inima țării, fără complexe de marginalitate. Traseul meu existențial mi-a impus însă o reconsiderare a „centralității”. Viața, destinul, Providența m-au făcut să înțeleg, încă din prima tinerețe, că o capitală își are propriile ei capitale, accentele ei autonome, diferențiate de la om la om. Încet-încet, m-am văzut confruntat cu experiențe sufletești de natură să mute centrul strict bucureștean în alte sfere, mai importante pentru alcătuirea mea interioară. Chiar dacă, spațial, eram în continuare pe harta orașului lui Bucur, simpla capitală instituțională a fost înlocuită de capitale spirituale, care mă locuiau cu mai multă autoritate decît orașul propriu-zis în care mă aflam. Așa se face că am avut șansa, la un moment dat, să descopăr o capitală a Capitalei: Mănăstirea Stavropoleos. La Stavropoleos nu locuiam, ci eram locuit.

Așezămîntul din centrul vechi al Bucureștiului a devenit, pentru mine, o sumă de experiențe istorice, culturale, artistice, omenești și duhovnicești. Întîlniri decisive cu locul și cu oamenii lui, dar și cu oameni din lumea mea regăsiți acolo, mă detemină să spun că „portretul” meu a căpătat, prin aceste întîlniri, o nouă expresie, un profil spiritual pe care nu-l anticipasem.

Nu pot rezuma inefabilul... Dar pot încerca să explic cum s-a constituit, încet-încet, conținutul acestei comuniuni. Mai întîi – ambianța, atmosfera, prezența spațială și stilistică a locului. Apelul estetic și dialogal al construcției brâncovenești (omagiată, în 1995, cu premiul Comisiei Europene pentru arhitectură), frumoasă fără afectare, armonioasă fără solemnitate didactică, a contat, desigur, în bună măsură, pentru istoricul de artă în formare care eram pe-atunci. Mă simțeam „acasă” și în biserică, și în curtea mănăstirii și descopeream, încîntat, că am de a face cu o comunitate duhovnicească ce cumulează, între hotarele sale, nu numai evenimentele propriu-zise ale cultului, ci și interesul pentru valorile lui adiacente: recuperarea muzicii neobizantine, restaurarea și colecționarea de carte veche (într-o amplă bibliotecă), o abundentă colecție de icoane, amenajarea unui spațiu optim pentru conferințe și dezbateri spirituale, deschiderea spre dialog și comesenie duhovnicească. Dogma nu exclude bucuria, controversa, prospețimea. Și nici implicarea cetățenească, în variante atente la istorie, dar și la contemporaneitate. E tulburător să știi că slujitorii mănăstirii s-au străduit să recupereze obiecte religioase salvate, astfel, după criminalele demolări comuniste. Și că în tezaurul locului sînt incluse, cu evlavie, fragmente din relicvele trupești ale Sfinților Apostoli Andrei și Petru și ale Sfinților Pantelimon, Vasile cel Mare și Haralambie.

Toate aceste preocupări și împliniri nu puteau prinde corp fără o „echipă” de slujitori angajați, deopotrivă harnici și cordiali, știutori fără să abandoneze căutarea, riguroși fără să-și piardă umorul, generoși, disponibili, bine organizați, fără pedanterii geometrice... În această privință, rolul Preacuviosului Părinte Iustin Marchiș, stareț și duhovnic al Mănăstirii din 1991 pînă de curînd, a fost esențial. De cînd l-am întîlnit și pînă astăzi, am comunicat frățește (dacă mi se îngăduie să spun) cu Dînsul, încîntat să-i cer sfatul, să stăm de vorbă pe orice temă, să-l simt aproape (ca pe puțini alții) chiar și în momentele incomode (mai ales politic, dar nu numai) ale biografiei mele. Adaug că e singurul monah care, în 1990 (pînă în 2006), a acceptat să fie membru al Grupului de Dialog Social. Sînt de asemenea foarte sensibil la faptul că Părintele Marchiș are o intensă și permanentă preocupare pentru folosirea unor termeni duhovnicești tradiționali, fără să evite „modernizarea” („relicve” mai curînd decît „moaște”), dar respectînd sensul originar al cuvintelor („monah” mai bine decît „călugăr”, adică nu pur și simplu „bătrîn frumos”, ci trăitor al singurătății). Nu e vorba de pedanterie, ci de exigență. Alături de el, am avut bucuria să întîlnesc și o impresionantă comunitate de maici, simbolic și omenește întruchipate de Maica Stavroforă Mihaela Luchian, stareța locului, întrupare emoționantă a unei rare combinații de eficiență și har.

Dar dincolo de ierarhiile mănăstirești, Stavropoleos a fost pentru mine și spațiul unor întîlniri conviviale și spirituale cu prieteni angajați pe același „drum”: de la artiștii grupului „Prolog” cu întemeietorul lor, maestrul Paul Gherasim, la marele arhitect Aurelian Trișcu și la mulți alții. Așa a devenit Mănăstirea Stavropoleos „capitala” mea și capitala Capitalei. Și îi doresc, la aniversare, ceea ce, cu siguranță, i-a fost hărăzit de la întemeiere: Mulți Ani!