Chipuri ascunse

# Daaaaaalí! (Franța, 2023), de Quentin Dupieux.

Abia mai ținem pasul cu ritmul lui Quentin Dupieux. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău: bricolînd repede și fără să-și bată capul mai mult decît e nevoie, cineastul livrează regulat pastile despre propriile preocupări – care sînt, indubitabil, și preocupările lumii largi. De la metafizic la socio-politic, acest cinema mătură într-un unic gest de autor cam tot ce încape înăuntrul contemporanului. Așa și cu Daaaaaalí!: între #metoo și misterul geniului, filmul surfează tembel și voluptuos peste un plot descusut, în care non-sensul devine simultan subiectul și materia operei. Fanii vor vedea în acest demers un act de creație meta-, în care maestrul suprarealist Dalí se vede descris în stilu-i caracteristic, ceva între suprarealism și absurd la limita inepției; scepticii vor strîmba din nas la această a enșpea giumbușlucărie simpluță a lui Dupieux. Orișicum, se poate începe de aici (pentru neinițiați), la fel cum se poate și încheia: Daaaaaalí! este Dupieux în stare pură.

Filmul ascunde mixul care l-a consacrat pe autorul său: bucuria de a nu se lua în serios, rapiditatea turnajului, plus două-trei idei care pot părea simultan panseuri filosofice sau praf în ochi. Dar nu se poate nega intuiția aflată la temelia acestui gest: transformîndu-și cinema-ul în făbricuță care scoate filmele pe bandă rulantă, Dupieux se asigură că, în orice circumstanță, răspunde „Prezent!”, în același timp în care se mulează pe calapodul sensibilităților actuale: o artă seacă, succintă, fără surplus – o artă tiktokizată, parcă special concepută pentru o populație cu attention span-ul tot mai bramburit, care trebuie să plece din sală „cu ceva”. Indiferent de calitatea globală a proiectului, Dupieux dă punctual de gîndit, te face să rîzi în mod repetat, ba chiar se joacă un pic cu mintea ta – totul în nici 80 de minute.

În jurul filmelor sale plutește, evident, un aer de incertitudine: sînt ele perfect tălîmbe – așa cum cu siguranță nu l-ar deranja pe cineast? – sau ascund, de fapt, vreo mare profunzime camuflată? În acest caz: e tot acest pretext al documentarului despre Dalí o mare poantă? Sau e ocazia pentru Dupieux să deconstruiască nițel biopic-ul, să producă cîteva gaguri interpretative (casting-ul garnisit cu nume mari care se maimuțăresc vesel, de la Gilles Lellouche la Jonathan Cohen sau Pio Marmaï) și să scape cu încă un nou film turnat? Mai degrabă a doua. De fapt, realizînd un film fățiș costumat în straie sumare de epocă, Daaaaaalí! frizează o sensibilitate contemporană – și nu ar fi deloc greșit să vedem în el o incriminare a caracterului găunos al artiștilor care, în numele unei pretinse genialități, reușesc să își facă tolerat comportamentul mai mult sau mai puțin abuziv.

Dar, desigur, lucrurile sînt mai ambivalente de atît: la Dupieux condamnarea nu e niciodată univocă, ci merge în toate sensurile. Există fascinație pentru acest personaj al pictorului – în primul rînd pentru grandomania sa complet dezarmantă (și retro), și-apoi pentru ambiția sa de a confunda la extrem viața și opera, de a amesteca realul și ficțiunea, de a-și transforma biografia în artă vie, de neoprit. Alegînd mai mulți actori care să interpreteze același personaj, Dupieux lucrează cu limitele percepției, realizînd un nou film despre natura alunecoasă a creației. În același timp, ca mai toată filmografia sa, Daaaaaalí! este o operă care circulă înnebunitor de fluid între crezuri artistice și prozaisme de zi cu zi – nu atît o demitizare, cît o dezumflare a megalomaniei în acord cu bugetul strîmtorat (și cu universul spiritual nu tocmai generos) al unei serii Z contemporane. De unde și nevoia lui Dupieux de a reduce totul la nivel de metonimie, procedeu la care excelează: o cămașă cu motive tradiționale ajunge să evoce trecutul suprarealismului; un film înseamnă un bărbat (producătorul) și o cameră de filmat etc.

Cele mai groase aluzii ale lui Dupieux sînt la adresa industriei de cinema (temă preferată luată la țintă, mult mai frontal, și în cel mai recent film al său, Le deuxième acte). Pentru Dupieux, cineast care gîndește literal, Dalí nu e nimic mai mult decît un star capricios și alintat. Nu opera plastică contează aici, ci această persona publică obositor de emfatică. Într-o scenă, îi pipăie sînii femeii de la machiaj, care îl lasă să se dea în stambă cu un calm de matroană felliniană. Băiatul cu camera, scandalizat, îi zice că nu trebuie să suporte comportamentul ăsta, la care ea îi răspunde, ironică și perfect stăpînă pe situație: „Lasă-l, e un artist!”. Un alt moment surprinde schimbul dintre producător (Romain Duris) și regizoare (Anaïs Demoustier): deloc jenat, bărbatul o sfătuiește să aibă mai mare grijă la apariția fizică, căci așa va putea primi mai multe fonduri și va atrage și bunăvoința pictorului. Daaaaaalí! e cel mai bun atunci cînd se aruncă cu totul în această iluzie: nu e despre a face cinema, ci despre a „face” cinema, a părea profesionist, a aduce o cameră mai mare, a avea o echipă mai numeroasă etc. În spatele geniului, pentru Dupieux, se ascunde un mare nimic – o aparență umflată. O morală cum nu se poate mai telurică pentru niște vremuri idealiste.

Daaaaaalí! a fost proiectat în cadrul TIFF.

Victor Morozov este critic de film.