Eu huidui, tu huidui, el huiduie, noi huiduim!

Recunosc, huiduiala vine cu o dilemă. Niciodată nu prea știi dacă e în regulă sau nu să huidui, cînd îți vine. Logic ar fi să permitem huiduitul exact acolo unde și atunci cînd ovațiile sînt permise. Dacă permitem manifestarea zgomotoasă a aprobării, trebuie să permitem și manifestarea zgomotoasă a dezaprobării. Dacă oamenii sînt liberi să aplaude, trebuie să fie la fel de liberi să huiduie. Dar teoria e teorie, iar drumul pînă la practică trece prin ipocriziile și politețurile noastre. De pildă, toți sîntem de acord că e în regulă să huidui politicianul care te enervează la manifestații și e în regulă să huidui echipa de fotbal adversă pe stadion. Să huidui un manelist, însă, tot pe stadion, unora li se pare că nu e în regulă. Și nu doar că nu e în regulă – e grav!

În 1992, Luciano Pavarotti deschidea stagiunea La Scala din Milano cîntînd Don Carlos de Verdi. În sală, președintele Italiei și alte fețe simandicoase. În actul II, vocea lui Pavarotti s-a rupt pentru un moment, la un Si. Balcoanele au huiduit pe cel mai mare tenor în viață cînd a ieșit la aplauze. În 2006, tot pe scena Scalei, Roberto Alagna a ieșit din scenă și nu a mai revenit în spectacolul cu Aida, chiar în timpul actul I, pentru că sala l-a huiduit după ce a cîntat „Celeste Aida“. Pe aceeași scenă, cîntăreți legendari din trecute generații, de la Maria Callas la Carlo Bergonzi, avuseseră parte de același tratament. Tot la Scala, actualul director muzical al teatrului, dirijorul Riccardo Chailly, unul dintre cei mai mari dirijori în viață, a fost nu o dată huiduit pentru modul în care a dirijat sau pentru anumite opțiuni repertoriale, după cum, alteori, a fost ovaționat ca un semizeu. La Covent Garden, regizorul Alex Olle a fost huiduit cînd a apărut în fața cortinei la finalul premierei cu Norma, în 2016. Oamenilor nu le plăcuse regia. Cu regia, de altfel, publicul alert se războiește de ceva vreme pe marile scene. La New York Metropolitan Opera, regia lui Robert Wilson (pentru cine nu știe, Wilson este socotit un gigant în istoria teatrului, parte a trinității de aur a regiei de teatru a secolului XX, alături de Strehler și Brook) pentru Lohengrin a fost copios huiduită în 1998. Un recent scandal de la Covent Garden a readus în discuție problema huiduielii în sala de spectacol. Un tînăr cîntăreț de 12 ani (negru, din întîmplare) a fost huiduit violent în timpul unui spectacol cu Alcina de Händel pentru că bietul copil cînta prost. Pro sau contra în acea situație (particulară, dat fiind că era vorba despre un copil, iar unul dintre spectatori nu doar a huiduit, ci a mai și strigat unele cuvinte jignitoare), mulți dintre cei care au comentat incidentul au punctat că e dreptul publicului să huiduie. Iată ce zicea, de pildă, un reputat editorialist de la The Guradian: „În principiu, nu e nimic greșit să protestezi la operă. În cîteva ocazii, eu însumi am huiduit spectacole care nu mi-au plăcut și vreau să fiu liber să fac acest lucru în continuare, dacă consider de cuviință. Nu orice vedem pe scena operelor sau pe orice altă scenă trebuie întotdeauna să fie primit cu aplauze politicoase sau cu reflexul ovațiilor în picioare, care devine din ce în ce mai comun. Să huidui sau să fluieri la operă sau la teatru poate fi uneori sănătos ca un protest necesar...”. Acum cîteva luni, Isabelle Huppert a fost huiduită pe scena faimosului Théâtre de Ville din Paris. Înțeleg că monologul pe care marea actriță îl spunea era astfel regizat că publicul din sală nu putea auzi cuvintele. Oamenilor nu le-a plăcut.

Acum, vin la noi acasă și întreb: dacă Pavarotti la Scala poate fi huiduit, dacă Bob Wilson poate fi huiduit la Metropolitan Opera și Isabelle Huppert poate fi huiduită la Théâtre de Ville, de ce nu poate fi huiduit manelistul Babasha pe Stadionul Național?

S-o luăm încet, nu vă inflamați! Vorba unui amic, „Hai, frate, s-o gîndim!”. Este foarte probabil ca oamenilor care dau 400 de euro pe bilet ca să vadă pe viu un concert Coldplay să nu le placă manelele. Deci este foarte probabil ca publicul să respingă oferta de pe scenă. Nu pentru asta veniseră, nu asta voiau, nu fuseseră anunțați că, la pachet cu Coldplay, au și o porție de manele, contra prețului plătit pe bilet.

De altfel, sînt gata să fac pariu că cei mai mulți dintre cei care au huiduit nici nu auziseră de Babasha. Ceea ce au huiduit oamenii a fost maneaua, doar că nu maneaua aceea, nici maneaua ca gen muzical (bine au observat unii că, dacă muzicanți romi nedați la manele ar fi urcat pe scenă cu muzica lor țigănească, primirea ar fi fost generoasă), cît cultura manelelor. O fi genul muzical specific comunității rome, dar cultura manelelor a devenit, de cîteva decenii, transetnică în România. Cultura manelelor este generalizată printre români. Toți fanii manelelor pe care îi cunosc sînt români sadea. Priviți, de pildă, pe tinerii noștri fotbaliști de vîrf. Cei mai mulți dintre ei sînt tineri români cu bani, umblați prin lume, unii chiar născuți și crescuți în diaspora. Ce muzică ascultă ei la petreceri sau cînd sărbătoresc victoriile? Manele. Nu demult, am văzut imagini de la petrecerea de absolvire a unui liceu de top național. Numai elevi buni la învățătură, „copii de 10” – cum li se spune. Ce muzică îi extazia? Manelele. Mergeți printre blocuri sau printre casele de pe străzile lăturalnice ale orașelor, acolo unde locuiesc oamenii obișnuiți, adică cei mai mulți dintre noi. Uneori, veți auzi muzică tare. În 99 din 100 de cazuri sînt manele. Nu operă, nu pop, nu folk – ba nici chiar rock. Iar în acel un caz dintr-o sută e muzică populară, ceva mai autentică. De ce? Pentru că manelele exprimă genul de viață pe care cei mai mulți români l-au îmbrățișat deja.

Manelele sînt o cultură deja majoritară în România, care depășește cu mult limitele culturii minoritare a romilor. Ceea ce au huiduit fanii Coldplay a fost cultura pe care o descrie și o promovează genul muzical manelistic. Dar ce e atît de respingător în cultura manelelor? De ce multora le place și altora le repugnă?

Cultura manelelor propune un vis care este, totodată, un criteriu: o viață de „șmecher”/„bombardier” într-o lume de „sclavi”/„fraieri”, în care fetele au țîțe, buze și dau din fund, iar băieții, ca sultanii, aleg dintre ele aruncînd cu dolarii. Spre exemplificare, vă invit să parcurgeți versurile manelei „Nebunia lui Babasha” a acestui Babasha. Trebuie să fii schizofren ca să te dai, pe de o parte, feminist sau să te consideri un apărător al drepturilor femeilor într-o societate falocratică sau măcar să fii un civic în linie cu noua ideologie a progresului și să fii, în același timp, un apărător al culturii manelelor. Dar cîte schizofrenii nu sînt la modă azi?

În lumea manelelor, anii de pușcărie sînt galoane sociale, iar interlopilor li se dedică imnuri. Stilul specific culturii manelelor este strident, iar obiectele fetiș sînt boxele asurzitoare al căror sunet despică cerul, bijuteriile groase și grătarele. Formula estetică de bază presupune exhibarea obiectelor fetiș. Dominante sînt boxele. Multe și tare, tare, tare de tot! Cultura manelelelor este zgomotoasă, aproape asurzitoare. Nu există respect pentru un celălalt oarecare (dovadă că nici nu se pune problema că poate celuilalt nu-i plac manelele și nu vrea să le asculte), ci doar respect pentru ăla cu bani sau pentru ăla care dă tare cu pumnul. În cultura manelelor, toți ceilalți trebuie să te vadă și să te invidieze (delirul dedicațiilor la evenimentele cu manele este, într-adevăr, halucinant!) și, dacă nu te văd, trebuie să te faci văzut, cu muzică tare, cum ziceam, și opulență.

Manelismul este deja un mod de viață, bazat pe propriile valori, interpretate în stil propriu. Le vreți? Luați-le! Sîntem liberi să trăim și să creștem copiii după cum vrem. Dar dați dreptul și celor care refuză acest mod de viață invaziv să-l respingă. Ideea că nu am voie să zic nimic despre cultura manelelor pentru că genul muzical este practicat cu preponderență de o minoritate e stupidă și complet iliberală. Știu că este o idee care derivă din noul totalitarism: tot ce vine de la minorități e bun. Fals! Așa cum majoritățile produc prostii și idei toxice, la fel și minoritățile produc prostii și idei toxice. Spiritul critic, precondiția oricărei inteligențe, nu are de ce să amorțească pe criterii rasiale. Oricum, în cazul culturii manelelor, chestiunea nu se poate pune în acești termeni pentru că această cultură este acum dominantă, iar cei care îi refuză invazia și se opun sînt, de fapt, minoritari.

Cît despre activiștii și profesorii de învățămînt politic-corect de prin presă, care spun că cine îl huiduie pe Babasha e rasist, ce să zic? Mă uit la ei, mă uit și la mimeticii cu creieraș de papagal multicolor care le îngînă prostia, cum cred ei că totul e o chestiune de rasă, cu excepția situației în care e o chestiune de gender. Așa au văzut ei că se vorbește și se crede la Hollywood și la Harvard, din păcate, perfect echivalente astăzi. Îi văd și îmi dau seama cît de ușor va fi pentru noul comunism să-și afle corul de colaboratori în noua lume liberă. Încă și mai ușor decît i-a fost, la vremea lui, vechiului comunism să-și găsească tovarășii. Ah, să vedeți voi ce coadă va fi la angajările din noul Minister al Cenzurii, ce de lume cu diplome rafinate se va înghesui să exercite demna meserie de cenzor al noii culturi oficiale, ce-o să le mai placă să taie, să respingă, să dea afară tot ce nu e pe linie! Iar deosebirea cea mare este că dacă, în vechiul comunism, chestia asta o făceau troglodiți trecuți pe la școlile de partid, de data asta o vor face troglodiți cu master și PhD la universități faimoase.

Disonanțe? Nici vorbă! Cîrdurile de activiști feminiști și feministe aplaudă și joacă din șolduri pe vorbele misogine ale maneliștilor, așa cum activiștii gay susțin regimuri de tip Hamas, în care homosexualii sînt uciși cu pietre, împotriva unor țări unde căsătoria homosexuală este legalizată. Cît de întortocheat e sufletul omenesc!