Să mai treacă timpul

21 de zile durează pînă ne formăm un obicei nou. Ca majoritatea enunțurilor de acest fel, și cel de față este un mit – unul în care foarte mulți dintre noi dorim să credem. Ideea se spune că ar fi pornit de la chirurgul plastician american Maxwell Maltz care, în anii ’50, ar fi observat că atît le ia pacienților să se obișnuiască cu un nas nou ori cu o proteză. Practic, de cel puțin 21 de zile ar fi nevoie pentru ca vechea imagine pe care o avem despre noi să se dizolve și să fie construită una nouă. Maltz este, de altfel, și autorul cărții Psycho-Cybernetics (tradusă și la noi de Editura Curtea Veche), un precursor al cărților de self-help din întreaga lume, care susține că fericirea este și ea un obicei și că stă în puterile noastre să ne corectăm imaginea de sine.

Cercetări ulterioare au dovedit că mult-vehiculata cifră de 21 de zile nu are nici o bază științifică, era o simplă observație a doctorului Maltz privind cîțiva pacienți ai săi. Un studiu realizat în 2009 de dr. Phillippa Lally, specialistă în domeniul psihologiei sănătății, și publicat în European Journal of Social Psychology, a analizat procesul formării de obiceiuri în viața de zi cu zi. Un număr de 96 de voluntari au fost supravegheați vreme de 12 săptămîni, fiecare trebuind să își aleagă un obicei nou pentru această perioadă (legat de mîncare, băutură sau diverse activități) și să raporteze cît de automat ajunge să se simtă acesta. Se pare că o activitate nouă, fie că era vorba de mîncatul unui fruct sau de 15 minute de alergare zilnic, ia, în medie, 66 de zile pentru a deveni un automatism. Intervin aici circumstanțele, caracterul persoanei și tipul activității, iar studiul lui Lally precizează un interval extins de 18 pînă la chiar 254 de zile pentru această „asimptotă a automatismului” în privința unui nou obicei. Și asta chiar dacă, din cînd în cînd, se mai sare peste el în programul zilnic.

Un alt studiu, publicat în 2015 de cercetătorii canadieni Navin Kaushal și Ryan E. Rhodes, arată că, pentru a încorpora cum se cuvine obiceiul mersului la sală, de exemplu, este nevoie ca o persoană să-l practice, în medie, de patru ori pe săptămînă, vreme de șase săptămîni. Altfel, va întări rîndurile celor 91% care au renunțat la „rezoluțiile” de început de an (procentul vizează anul 2023).

M-am întrebat dacă acest automatism intervine și în privința relațiilor. Dacă ajungem să luăm lucrurile ca pe un dat și să pierdem, în timp, ceea ce scriitorii îndeosebi numesc scîntei, fluturi sau magie. Specialiștii nu se lasă nici aici mai prejos și spun că sînt patru stadii ale poveștii de iubire. Primul este cel euforic, ce durează vreo șase luni, uneori mai mult, așa-numita „perioadă de miere”, în care vezi doar calitățile celeilalte persoane și îți este ușor să îi ierți orice. Dopamina e la cote maxime și te gîndești la partener non-stop. Apoi urmează faza atașamentului timpuriu, de la un an încolo, în care poți să dormi liniștit și fără să te gîndești la celălalt. Îl cunoști mai bine, cu bune și cu rele, iar iubirea e tot acolo, chiar dacă se percepe altfel. Undeva pe la cinci ani apare așa-numita perioadă de criză, un moment crucial, care decide ce relații rămîn în picioare și care se destramă. Pînă la acel punct, oamenii s-au schimbat, uneori au evoluat diferit, și de multe ori este nevoie de o astfel de cumpănă pentru a hotărî soarta relației. Dacă ea continuă, se ajunge în ultima etapă, aceea a atașamentului profund, cînd cuplul deja a navigat prin tot felul de situații fără ca barca să naufragieze. Iar marea este acum complet calmă. Dacă despărțirea e inevitabilă, am găsit și cîteva studii care par a se pune de acord în privința timpului de care este nevoie pentru a ne reveni: de la trei la șase luni, cel puțin. Iar după un divorț, de la un an și jumătate în sus.

Lăsînd la o parte cercetările care nu pot fi mereu generalizate, natura umană neîncetînd să uimească statisticile (altfel n-am mai avea despre ce scrie), constat că pentru a introduce ceva nou în sfera de preocupări, despre care ți se spune că ar fi spre binele tău, este nevoie de insistență, dedicare și timp. Și tot timpul este cel care uzează sentimentele ca pe o haină purtată prea des, pentru că ți-a plăcut și ți s-a potrivit – încă o adori, încă e croită după silueta ta, dar vremea a trecut și peste ea, și peste tine și nu mai sînteți aceiași.