Ce poți alege cînd ești bîntuit de teroare? Poate iubirea

Pietro este un tînăr profesor de literatură la un colegiu. Foarte iubit de elevii săi, pentru că pune multă pasiune în ceea ce face și pentru că găsește mereu strategii prin care literatura să devină pentru ei inspiratoare. Într-una dintre orele lui, profesorul sintetizează pe două coloane două mari problematici despre care discutase cu elevii săi: iubirea și frica. Două motoare ale mecanismelor relaționale. Desigur, cum se întîmplă mai mereu, elevii îl mai și contrează, mai există momente de mici manifestări obraznice ale acestora, dar în care se simte și un soi de complicitate între profesor și ei.

Într-o clasă terminală, există o elevă excepțională, Teresa. Excelează și la literatură, dar și la matematică. Teresa îl admiră pe Pietro, îi admiră pasiunea și se poate simți din atitudini, din unele priviri sau chiar replici, că îl provoacă și altfel, că există o tensiune erotică. Dar Pietro nu se lasă dus de val și păstrează relația în termeni didactici, educaționali, ca să zic așa, ca de la mentor la învățăcel. Clasa Teresei termină colegiul și elevii se duc pe la universități, care încotro. Despre Teresa se știe că va urma matematicile, fiind admisă deja la universități de prestigiu.

Trece o vreme, vreun an, cînd profesorul este vizitat de foștii lui elevi. Bucuros de revedere, el este contrariat, totuși, de absența din grup a Teresei. Află de la colegii ei că nu a mers la universitate, că a abandonat studiile și că lucrează într-un restaurant, chelneriță. Pietro nu înțelege și nici nu poate accepta, astfel încît o caută. Este intuitiv să înțelegeți că între ei se consumă acum tensiunea erotică, cei doi începînd o relație. Pietro o convinge să reia studiile, astfel încît ea finalizează universitatea în vreo doi ani, fiind o studentă excepțională.

Într-un moment de intimitate, cei doi decid să își mărturisească reciproc cel mai mare secret pe care îl au. Și le șoptesc la ureche, astfel încît noi nu le auzim, dar le vedem chipurile. După mărturisirea lui Pietro, chipul Teresei este descompus. Totuși, pentru că mărturisirea trebuia să-i unească, după momentul de șoc rămîn și adorm împreună. Doar că, dimineața, Pietro găsește dulapurile golite de hainele Teresei, iar aceasta a dispărut.

Pietro se căsătorește după o vreme cu o colegă de la colegiu, chiar profesoară de matematică, avînd apoi și un copil cu ea, o fetiță. De-a lungul vieții sale însă, Teresa apare din cînd în cînd, tulburîndu-l. O tulburare care vine, evident, dintr-un amestec de atracție, pe de o parte, pe care o simte încă față de ea, respectiv de fragilitate pe care i-o dă teroarea, frica de răul pe care Teresa i l-ar putea face dezvăluindu-i secretul. Dar aparițiile ei sînt meteorice și nu fac niciodată altceva decît să-l agite, să-i dea un puternic sentiment de anxietate, fără alte urmări concrete.

Între timp, cei doi își desăvîrșesc carierele. Pietro ajunge să scrie pe teme de pedagogie, dezvoltînd o teorie didactică a empatiei. O pedagogie a iubirii, în fapt. Astfel, devine cunoscut în mediul educațional național, atrage atenția ministerului, cu care ajunge să colaboreze, este consultant, angajat al ministerului, ține conferințe prin țară, își atinge potențialul profesional maxim. Apoi, după ce teoriile sale pedagogice devin strategii naționale, ca să spun așa, simte nevoia de a se întoarce la catedră, pentru a se dărui din nou elevilor săi. De cealaltă parte, Teresa devine o somitate mondială în domeniul matematicii, profesoară universitară în America, un nume de referință al științelor și o mîndrie națională. Teresa nu se căsătorește niciodată, nici nu are copii.

Pensionat fiind deja, Pietro urmează să primească un premiu național chiar de la președintele țării, pentru întreaga sa carieră, pentru contribuția adusă educației. Protocolul cere ca înmînarea premiului să fie precedată de un laudatio pe care trebuie să-l rostească un fost elev care a devenit o personalitate remarcabilă. Fiica lui Pietro, devenită jurnalistă cunoscută, face aranjamentele pentru ca Teresa să țină discursul. Bineînțeles, în momentul în care află, Pietro este terifiat. În discursul său, Teresa afirmă că acum este momentul în care lumea trebuie să afle cine este Pietro cu adevărat. Desigur, tensiunea de thriller este prezentă și n-am să spun mai mult.

Am rezumat acțiunea filmului Încredere (Confidenza) al lui Daniele Luchetti, din 2024, după un roman al lui Domenico Starnone, pe care l-am văzut anul acesta la TIFF. Luchetti a fost invitat special, cu trei filme la TIFF 2024, în secțiunea 3x3. Mi-a plăcut mult și am vrut să punctez acest lucru, legînd filmul de cîteva idei. Fără să fiu critic de film, dincolo de ritmul care te ține cu ochii larg deschiși și cu inima accelerînd în viteză, ca un thriller ce este (amintesc și muzica lui Thom Yorke), pe linia pe care însuși regizorul o indică, a unui film despre haosul interior, în destinul unui om care dezvoltă pedagogia empatiei și a iubirii, dar trăiește toată viața sub teroarea amenințării unui secret înfricoșător, cred că pot fi subliniate și cîteva învățături educaționale, pedagogice. Profesorul cultivă de-a lungul carierei sale o abordare educațională bazată pe empatie, dorind să inspire și să sprijine elevii săi printr-o conexiune autentică și profundă. În același timp, viața sa personală a fost umbrită de frica constantă a dezvăluirii unui secret teribil, care ar putea să-i distrugă reputația și să-i pună în pericol realizările profesionale. Pietro poartă povara unei frici devastatoare. Dar, în același timp, această frică devine și o sursă de motivație. Își canalizează energia și cunoștințele pentru a dezvolta și a promova pedagogia iubirii. În ciuda fricii care continuă să îl bîntuie, Pietro reușește să își mențină integritatea și să demonstreze că iubirea este sursa vieții, inclusiv în sala de clasă. Am ales să rămîn din acest film, dincolo de impresia unor vieți devastate și contorsionate, cu impresia că este și o poveste despre curaj, despre vulnerabilitate și puterea transformatoare a iubirii în educație. Pietro demonstrează că, în ciuda fricilor și secretelor care ne pot împovăra, dedicarea și empatia pot crea un impact durabil și profund în viețile celor pe care îi învățăm și inspirăm.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.