Ce este un bunic

Ceea ce se petrece între părinţi şi copii seamănă adesea cu o luptă. Chiar un sugar intră într-o competiţie violentă cu mama. Mai întîi, vrea să-şi impună voinţa, vrea să obţină iubirea, cu orice preţ. La rîndul ei, mama are impresia că, dacă cedează pe toată linia, e pierdută, pînă la urmă o să fie înghiţită pe de a-ntregul de acest mare misterios necunoscut lacom, care, abia ajuns pe lume, vrea să înghită tot. Ce să mai vorbim despre ce se petrece cînd intră în scenă tatăl, de la început terorizat de ideea că autoritatea-i ar putea fi pusă la îndoială? Cu toţii am fost copii, mulţi dintre noi sîntem, vom fi părinţi. Cele spuse aici pot fi verificate.

Iubirea dintre semeni, în general – fiindcă aşa se petrec lucrurile şi în iubirea dintre îndrăgostiţi – presupune luptă. Relaţia senină, fericirea netulburată este o vedere a spiritului, nu există în realitate. Rare sînt scurtele momente în care iubiţii se bucură de pace, o pace paradiziacă.

Chiar actul fizic al dragostei seamănă cu o luptă. O luptă specială, în care partenerii sînt de acord pentru a realiza împreună plăcerea. Dar, în acelaşi timp, sînt stăpîniţi de dorinţa de a-şi dovedi puterea, unul asupra celuilalt.

Faţă de părinţi, bunicii au un joc mai uşor de jucat. Între ei şi nepoţii lor nu există lupta pe care o dau părinţii pentru a domoli micul, iubitul animal nărăvaş care este copilul.

Iar copilul nu-l percepe pe bunic ca pe adversarul care trebuie cu orice preţ sedus sau înfrînt. El simte că e vorba de iubire, dar de una mai relaxată, miza e alta.

Părintele e în mijlocul vieţii. El dă o luptă generală pentru succes. Sau numai pentru supravieţuire. „Fabricarea“ unui copil, creşterea, aducerea lui la liman fac parte din acest război general al Omului cu Lumea. Nu acelaşi lucru se poate spune despre bunici. Ei au atins ţărmul, pot privi liniştit înapoi. Prezenţa nepoţilor e un motiv de mulţumire, fiindcă bilanţul, privit pe altă parte, nu e totdeauna mulţumitor. Iar nepotul simte că cineva are o privire mai senină şi asta-i face bine. Înţelepciunea, dacă există cumva aşa ceva, s-a născut din privirea unui bunic. Sau, dacă nu există, închipuirea înţelepciunii a apărut în imaginaţia unui nepot.

Realitatea, cu multele ei feţe, e mai crudă. Părinţii pot să nu fie. Plecaţi, morţi, aşa de slabi încît parcă nu există. Atunci, bunicii şi bunicile preiau ştafeta. Sînt adevăraţii părinţi. Chiar dacă nu-i mai ţin curelele, trebuie să facă faţă. Ar trebuie să fie excepţionali ca să reuşească. Şi, culmea, adesea reuşesc.

Şi mai sînt poveşti triste, uri gentilice care se transmit, părinţi care nu-şi iubesc copiii şi a căror antipatie se răsfrînge asupra copiilor copiilor... Mare e grădina lui Dumnezeu!

Chiar Dumnezeu e un bunic. Asprimea lui faţă de copii, Adam şi Eva, este evidentă. Pentru o neascultare, un mărunt furtişag, i-a dat afară din rai. Dar cu nepoţii şi strănepoţii, cu oamenii, a devenit mult mai blînd. Pe maidanul unde au aterizat după cădere, El îi lasă să apuce cîte o poamă, nu numai mere. Şi mai acre, şi mai dulci, de le vine rău, uneori.

Text scris pentru volumul Cartea cu bunici (coord. Marius Chivu, Editura Humanitas, 2007) și rămas inedit.