Veri, curent și autobuz

Pe vremuri, beam apă de la chiuvetă. Chiar și de la țîșnitorile de pe stradă. Și nu oricum, ci cu mare voluptate. Deși căldurile nici nu se apropiau de cele de acum. 30 de grade însemna arșiță.

Nici gînd de aer condiționat. Fiecare supraviețuia, cum putea, în propria locuință. Apartamentele de bloc, precum al nostru din Șoseaua Giurgiului, nu erau cine știe cît de răcoroase. Dar nici nu-mi aduc aminte să mă fi sufocat în cele două camere.

Sistemul de răcorire era simplu: deschideai geamurile. Și dacă aveai curaj și nu te temeai, deschideai larg și ușile. Așa se făcea mult temutul curent, căruia destui nici numele nu aveau curajul să i-l pronunțe.

Mama, însă, nu se temea de curent. Avea curajul să-l înfrunte, să înfrunte stupidele standarde ale epocii. Perdelele de la camera mea cu personaje Disney ușor diforme fluturau turbate. Asemenea celor albe cu niște modele gri, cred, din sufrageria/camera alor mei.

Ventilatoarele erau destul de rare. Altfel, foloseam evantaie chinezești, evident manuale. Lumea le ținea în genți și le scotea prin troleibuzele aglomerate și supraîncălzite.

Pentru că în troleibuz nu puteai deschide geamurile. Era o interdicție cam colectivă. Nescrisă, dar care plutea amenințătoare-n aer. Dacă încercai să împingi vreunul din geamlîcurile înguste, imediat, din implicită și tacită, interdicția devenea cît se poate de vocală. O doamnă, și apoi alta, urmate de un domn respectabil, începeau să vocifereze. Să se revolte.

Așa cum, în cazul biletelor și al controlorilor, exista o anumită solidaritate a pasagerilor, se manifesta una și aici: opinia publică era, îndeobște, de partea sufocării. Nu contau nici căldura și nici mirosurile (într-o lume a deodorantelor aproximative și a parfumurilor aproape inexistente). Conta doar dușmanul comun, în fața căruia trebuia să ne unim forțele.

Care nu era nici regimul comunist și, în momentele acelea, nici măcar controlorul care urca pe nepusă masă și distrugea armonia călătorilor. Ci doar aerul care-și permitea să circule liber de pe un geam pe celălalt. Oameni vajnici, deși cu sudoarea curgîndu-le pe fețe, îngrădeau, agresiv, această circulație liberă: aerul de afară trebuia să rămînă afară, acolo unde îi era locul, și nu să se amestece cu cel dinăuntru.

Cetățenii din troleibuz sau autobuz se coalizau în general între ei, nu neapărat în ceea ce azi am numi „partea bună” a lucrurilor. De foarte multe ori erau, culmea, de partea autorității. Plutea prin mijloacele de transport în comun un spirit al supunerii față de autoritate, chiar dacă aceasta era doar a șoferului. De pildă, dacă un pasager îl ruga pe acesta să deschidă ușa undeva între stații, unde vehiculul se întîmplase să oprească, ceilalți pasageri nu prea erau de partea solicitantului. Îl apostrofau pe acesta și luau apărarea șoferului care nu catadicsea să deschidă ușa, deși nu ar fi avut nimic de pierdut. Era un fel instinctiv de a te da bine cu stăpînirea.

Singurele dăți în care acest tip de atitudine s-a schimbat a fost în raport cu controlorii. Spre sfîrșit de ani 1970, început de ani 1980, cînd au dispărut taxatorii și au fost introduse aparatele de taxare, în care-ți compostai biletul. Care era o bucățică de hîrtie pe care trebuia s-o ai la tine, căci nu se găsea în mijlocul de transport și nici măcar în fiecare stație.

Pe nepusă masă, în general pe ușile din față ori din mijloc, se puteau sui, cînd ți-era lumea mai dragă, controlorii. Unii dintre pasageri țineau biletul pregătit și-l taxau rapid, fix în momentul în care aceștia urcau. Alții, tot dintre cei fără bilet, întrebau disperați, în jur, dacă cineva are un bilet în plus. Și, de destule ori, cineva îți dădea unul. Ba mai era și obiceiul ca acela care urma să coboare să-ți lase biletul lui, ca să nu mai trebuiască să taxezi tu unul nou.

Asta pentru că, în general, lumea nu-i suporta pe controlori. Poate că era unul dintre puținele mijloace de revoltă cînd începuse să se prea strîngă șurubul. Cert e că o anumită, delicată, solidaritate putea fi cît de cît simțită, cu această ocazie.