Centrul și periferia

Omul are capacitatea naturală de a surprinde esența lucrurilor, de a extrage invarianta din varietatea de o bogăție amețitoare a realității care se înfățișează zilnic ochilor săi. Homo sapiens este cel „care știe” (cf. lat. sapere, „a discerne”), tocmai fiindcă are abilitatea de a forma și de a utiliza concepte. Subliniez că aceasta este o aptitudine normală a omului obișnuit. (Vezi, de pildă, K. Lorenz, Behind the Mirror [1977], cu referire la „mecanismul constanței”, printre altele.)

Există și oameni excepționali, care pătrund mai adînc înspre ființa lucrurilor. Vederea le este mai acută, mergînd mai departe decît vederea altora. Este cazul unor indivizi geniali, precum Platon, Aristotel, Kant, Hegel și alții care au văzut idei, întrucît ochii lor aveau o căutătură aparte (numită de vechii greci theoria).

Totodată, omul este o ființă metaforizantă, căci apelează frecvent la analogii. (Creativitatea lingvistică este, în bună parte, de natură metaforică.) Și în această privință unii sînt mai pricepuți decît alții, după cum observa Aristotel: „Cu drept cuvînt, metafora e singurul lucru care nu se poate lua de la altul, şi-i dovada unui dar firesc; căci a face metafore bune înseamnă a vedea bine asemănările” (Poetica, 22, 1459a; trad. lui C. Balmuș).

Prin metaforă, Stagiritul înțelegea totuși ceva mai mult decît analogia poetică. El cuprindea aici și metonimia, și sinecdoca. Metaforele bune puneau în evidență organizarea realității. Cei înzestrați cu acest har dovedeau astfel că întrezăresc legăturile subtile dintre lucrurile aparent neînrudite. De altminteri, Aristotel a definit comparația drept o metaforă dezvoltată, spre deosebire de Quintilian, care (ulterior) a definit metafora drept o comparație prescurtată. Aș zice că filozoful grec are dreptate, deoarece el viza și mecanismul metaforei ca proces cognitiv.

Ca să menținem discuția în sfera vizualului, aș spune că filozofii (și oamenii de știință) operează cu două tipuri de privire: 1) una „sfredelitoare”, concentrată (sau „focusată”) și 2) una „strîngătoare” (mărginașă, dar centripetă). Ele sînt, de fapt, variante mai intense sau mai radicale ale celor două forme de vedere de care se folosește orice om: „vederea centrală” (după engl. central vision) și „vederea periferică” (după engl. peripheral vision). Prefer aici verbul a privi, fiindcă acesta presupune o vedere orientată.

La marii gînditori, privirea „strîngătoare” de la margine o slujește pe cea „sfredelitoare” de la centru. Ea urmărește să atragă ori să absoarbă lucrurile mai puțin cunoscute (din afară) în ochiul vîrtejului cunoscător, în cercul celor deja fixate ori stabile. Același Aristotel, în Topica (1, 17, 108b), apreciind calitatea de a sesiza cele similare, afirma că o atare virtute ne poate ajuta la realizarea inducției și a raționamentelor ipotetice, ba chiar și la formularea definițiilor...

„Destul!”, mă întrerupe exasperat amicul meu. „Am impresia că te cam învîrți, speculînd, în jurul cozii. Sau vrei să mă iei mai pe ocolite, ca să ajungi și la unele apucături omenești? Că acelea mă interesează în mai mare măsură! Și în acest caz, în funcție de felul în care-i privim pe ceilalți, unii se găsesc în interiorul sau în exteriorul cercului, fie că-i vorba de cercul încrederii, fie că-i vorba de cercul relevanței jurnalistice ș.a.m.d. Dacă tot ai anunțat că te vei ocupa de «centru și periferie», mă așteptam să spui ceva și despre modul în care locuitorii Capitalei îi tratează pe cei din provincie, de pildă.”

Aveam de gînd să ajung și acolo, dar voiam să pregătesc mai întîi terenul, să nu ard etapele... În fine, știu la ce te referi. Ai în vedere mentalitatea celui care se crede buricul pămîntului, a celui care se consideră mai cu moț doar pentru că trăiește mai „la centru”, adică în capitala țării. Este convins, pesemne, că nici nu are nevoie de alte „merite”. Aș putea să dau cîteva exemple înregistrate de „provincialii” veniți cu diverse treburi prin București, începînd din momentul în care au coborît din tren în Gara de Nord, însă despre atitudinea cu pricina s-a scris și s-a vorbit destul, așa că nu voi zăbovi asupra subiectului. De data aceasta, avem de-a face cu o privire care funcționează de sus în jos și care, mai degrabă, îndepărtează decît apropie.

„Pare-mi-se că o asemenea atitudine nu are la bază o gîndire prea sănătoasă...”, intervine interlocutorul meu. Așa este. Ne confruntăm cu sofismul diviziunii, care se ivește ori de cîte ori se presupune că ceea ce este adevărat despre întreg trebuie să fie adevărat şi despre părţile sale. Astfel, cineva poate să susţină că, întrucît o anumită instituție este foarte importantă, atunci neîndoielnic şi Popescu, care este un membru al respectivei instituții, este şi el foarte important. Dacă un oraș (prin ceea ce concentrează din punct de vedere economic, politic, cultural etc.) este mai însemnat decît alte orașe, atunci apar, de regulă, și numeroși infatuați printre locuitorii săi (mai ales dintre cei care nu au avut vreun aport la înflorirea urbei). E o tendință veche de cînd lumea. Să mai adăugăm că există și un sofism „în oglindă”, sofismul compoziției, care este, pur şi simplu, inversul sofismului diviziunii. Se naște atunci cînd, pornind de la atributele părţilor unui întreg, tragem concluzii cu privire la întregul însuşi. De pildă, cineva ar putea pretinde că, de vreme ce toate piesele unei maşinării sînt uşoare (cîntăresc puţin), atunci şi maşinăria (ca întreg) este uşoară...

Înainte să sari iar cu gura acuzîndu-mă că mă pierd în digresiuni teoretice, îți voi da un exemplu vrednic de interes (dacă tot am schimbat direcția privirii de pe orizontală pe verticală), însă este un exemplu atipic cumva. Ca și în cazul altor (numeroase) derivate de la verbul latinesc specio, specere, „a privi, a se uita”, atît verbul a respecta, cît și substantivul respect poartă (sau evocă) prin conținutul lor semantic și ceva legat de felul în care ne uităm la celălalt. Iată o imagine elocventă la Mihail Sadoveanu (în Frații Jderi, vol. I): „Vodă Ştefan, călcînd atunci în al patruzecilea an al vîrstei, avea obrazul ars proaspăt de vîntul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strîngere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”.

„Hai că-mi place!”, spune prietenul zîmbind. „Așadar, nu îndrăznea nimeni să-l privească pe Ștefan cel Mare de sus, adică să-l privească disprețuitor (cum ar zice englezul, to look down on him). De bună seamă, era un respect care încorpora și o doză de frică, nu-i așa?”

Cristinel Munteanu este prof. univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la UNSTPB, Centrul Universitar Pitești.