Foarte fain

În româna actuală sînt cîteva cazuri de cuvinte regionale care au căpătat o frecvență surprinzător de mare, intrînd în registrul colocvial. Uneori aceste cuvinte au trecut printr-o etapă de folosire ironică, glumeață, pentru a deveni apoi din ce în ce mai obișnuite: cu expresivitatea tocită, dar cu frecvența consolidată. Succesul actual al unor regionalisme poate fi influențat, mai ales în limbajul tinerilor, și de apropierea de engleză. Am discutat la un moment dat (în Dilema veche, nr. 556 din 2014) cazul adverbului musai, ardelenism folosit inițial mai mult în glumă, apoi tot mai frecvent, ca echivalent al verbului modal și al substantivului englezesc must („e un musai”). Cuvîntul românesc și cel englezesc au, de altfel, o îndepărtată înrudire: musai provine din forma maghiară muszáj, care îşi are originea în construcţia germană muss sein („trebuie să fie“); aceasta include verbul modal müssen, care are aceeași origine germanică cu englezescul must.

Un traseu oarecum asemănător pare să fi fost urmat de adjectivul și adverbul fain, împrumut mai vechi din germanul fein. În Dicționarul limbii române (Dicționarul Academiei), Litera F, volum apărut în 1934, fain era definit, cu diferite nuanțe ale evaluării pozitive, ca adjectiv – „subțire, de calitate aleasă” și „distins, ales, elegant, frumos, frumușel, bun”, în contexte ca marfă faină, faină idee!, fain băiat! – și ca adverb, cu sensul „bine, frumos”. Dicționarul indica și circulația formei: „cuvânt răspândit mai ales prin Transilvania și prin Banat; se găsește mai rar în România, unde are o mică nuanță ironică”. În secolul al XIX-lea, cuvîntul apărea în presa din Transilvania, în diferite culegeri de texte populare și în literatura cu subiecte țărănești. În piesele de teatru din epocă îl putem găsi și într-un alt context specific: în imitarea cu intenție comică a vorbirii evreilor. Cuvîntul (în idiș, ortografiat în prezent fayn) apare la Alecsandri, în „cînticelul comic” Herșcu boccegiul, din 1851: „și ce balabustă frumușichi, cu față de ghermesit de Lipschi… fain, fain…”. E prezent și într-una dintre încercările teatrale neterminate și rămase în manuscris ale lui Eminescu, unde personajul Leizer amestecă limbile și pronunță imperfect româna: „La Biliki de aur... Hotel a mio... E gets hotel, e fain hotel (...)... şi ieften... tare ieften... Cine a fost odată la hotel a niu nu mă mai uită chit trăieşte...”; „Da dimialui dupe ce-a beut şampănii, e gits şampanie, e fain şampanie! s-a făcut bier mare” (Gogu tatii, în Opere, ediția Perpessicius, volumul VIII). La Caragiale, fain apare în mai multe ipostaze: în primul rînd e folosit ca ardelenism, în vorbirea personajului Mariu(s) Chicoș Rostogan, care amestecă terminologia științifică cu regionalisme: „Conzistenția comeatii conzistă din materia cea mai faină din toate puncturile de vedere a senzurilor noastre; mutachis mutanghis, mai faină decât o beșică de săpun, mă rog!” (Despre cometă – prelegere populară). În „monologul burlesc” Modern, și Caragiale recurge la imitarea șarjată, caricaturală, a vorbirii evreilor: „Îmi cumpăr un otămobil; / Să zică: „fain șofer! Șau! șau / Cum sboară domnu Vlumenau!“; „Știi… la București, Marcuţă este așa ceva cum era Golie la Ieși – acuma e la Socolă (o instalaţie așa modern, ceva fain!)”. În teatrul lui Caragiale (în D’ale carnavalului) e atestată și intrarea cuvîntului în oralitatea colocvială nemarcată regional, într-o replică a frizerului Nae Girimea: „Faină idee!”. În fine, cuvîntul e folosit de autor în corespondența cu Paul Zarifopol, în scrisori trimise de la Berlin – „rogu-te repede-te marţi pe la noi. Loc de hodină este hel mai fain”; „Aşa-i că zug D. 42 este hel mai fain din tăte?” „hele mai fain din tăte, zău!” (Opere, volumul VII, ediție de Șerban Cioculescu). Jocul lingvistic parodic trimite deopotrivă la Chicoș Rostogan și la mediul german în care trăia atunci scriitorul.

În prezent, fain s-a răspîndit destul de mult în limbajul colocvial: o evoluție firească, ținînd cont de nevoia de a varia și a împrospăta evaluativele, dar poate influențată și de asemănarea cuvîntului cu englezescul fine. De altfel, fein (din germană) și fine (din engleză) sînt înrudite, ambele avîndu-și originea într-un cuvînt latino-romanic (fin, din vechea franceză, care a evoluat semantic de la ideea de încheiere, de completitudine, la aprecierea favorabilă a calității). Fain e încă perceput ca semnal identitar („E fain la Cluj!”, efainlacluj.ro) și ca sursă de umor dialectal („Un bărbat din București s-a întors din vacanță vorbind cu «fain»” catavencii.ro), dar tot mai numeroase sînt atestările lui în contexte nemarcate regional, de întărire a aprecierii: „Foarte tare, foarte fain” (youtube.com), „Astăzi am luat parte la un eveniment super fain și cu oameni și mai faini” (facebook.com), „Super-mega-extra fain!” (bucataras.ro). Adesea, cuvîntul atribuie o notă de familiaritate conversațională unor texte în registru standard: ca adjectiv („o abordare faină și diferită a tot ceea ce înseamnă zona de psihologie”, nomadtalks.ro) și ca adverb („studenții de la teatru și oamenii cu experiențe diverse non-actoricești vor să improvizeze fain”, cursteatrubucuresti.ro). Această „normalizare” stilistică se observă mai ales în asocierea lui fain cu termenii mod sau manieră: „modul fain în care abordezi problemele cu care, din păcate, ne confruntăm unii!” (musictherapy.ro); „felicitări pentru maniera faină în care ai moderat panelul” (linkedin.com).