Rădăcinile problemei imigrației din Europa

În 2023, 150.000 de migranți au traversat Mediterana Centrală în ambarcațiuni mici, dinspre Africa de Nord, fugind de război, de ciumă și de foametea de acasă. De-a lungul anilor, mii de persoane au murit în această călătorie, după ce bărcile lor s-au răsturnat sau au luat foc. Dar, chiar dacă aceste tragedii provoacă în mod constant îngrijorări umanitare, fluxul constant de migranți a alimentat totodată partidele nativiste de dreapta din întreaga lume democratică.

Un film vizionar din 1990, aproape imposibil de obținut în momentul de față, a pus în scenă o perspectivă sumbră. Filmul The March (Marșul) al regizorului David Wheatley (bazat pe un scenariu de William Nicholson) relatează povestea a mii de refugiați sudanezi înfometați care își croiesc drum spre Marea Mediterană și încearcă să ajungă în Europa prin Strîmtoarea Gibraltar, unde sînt întîmpinați de un zid de mitraliere. Criza descrisă în film ar trebui să fie acum o pură fantezie. Cu toate acestea, Sudanul se confruntă din nou cu o foamete catastrofală la o scară fără precedent. Ce a mers prost? Sau, mai degrabă, ce nu a mers bine?

Obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM) au fost concepute pentru a evita scenariul ilustrat în film. În anul 2000, 191 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite s-au angajat să reducă la jumătate sărăcia extremă – definită ca a trăi cu mai puțin de 1,25 dolari pe zi – pînă în 2015. Accentul a fost pus în principal pe Africa, în special pe Africa Subsahariană, care urma să primească 165 de miliarde de dolari ca ajutor pentru dezvoltare.

ODM au fost realizate doar parțial. Sărăcia extremă a fost redusă la jumătate înainte de termen – în mare parte datorită faptului că venitul real (ajustat în funcție de inflație) pe cap de locuitor al Chinei a crescut cu o rată uimitoare de 10% pe an între 2000 și 2015. Avînd aproximativ 18% din populația lumii, creșterea Chinei a redus drastic, statistic vorbind, rata sărăciei la nivel mondial. În plus, creșterea veniturilor reale ale Chinei s-a datorat nu doar productivității economiei sale, ci și stabilizării populației țării. Ieșirea din sărăcie a Chinei nu a fost frînată sau inversată de o creștere a numărului de guri de hrănit. India a urmat apoi o traiectorie similară, chiar dacă mai puțin spectaculoasă.

În Africa Subsahariană, în schimb, Malthus este viu și nevătămat [Thomas Robert Malthus, fondatorul malthusianismului – teorie conform căreia populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică – n. trad.]. Între 2000 și 2015, PIB-ul regiunii a crescut cu o rată medie anuală de aproximativ 5%, dar populația sa a crescut de la 670 de milioane la un miliard. Această tendință a limitat creșterea reală pe cap de locuitor la aproximativ 1%, ceea ce e mult prea puțin pentru a obține o reducere cu 50% a sărăciei extreme. Deși procentul africanilor extrem de săraci a scăzut de la 54% la 41% între 1990 și 2015, numărul persoanelor sărace a crescut în termeni absoluți, de la 278 de milioane la 413 milioane. Rezultate dezirabile, precum reducerea mortalității infantile, au îmbunătățit indicii de supraviețuire, dincolo de orice formă de reducere a fertilității.

Incapacitatea Africii de a ieși din ciclul malthusian se explică, printre altele, prin violență, șantaj, schimbări climatice și ideologie. Unele țări africane, în care s-a dezvoltat un capitalism de cumetrie, sînt conduse de multă vreme de junte militare care se luptă pentru controlul asupra resurselor limitate, precum petrolul, mineralele și apa, în timp ce grupări extremiste precum Boko Haram și al-Shabaab continuă să răspîndească teroarea în regiunea Sahel.

Aceste „noi războaie”, cum le numește politologul Mary Kaldor, duc la strămutări masive de populație; în plus, Cornul Africii a avut parte de ani de secetă severă, ceea ce a dus la înfometarea a milioane de oameni. Ca atare, comunitatea internațională reacționează, formulînd noi obiective de reducere a sărăciei, chiar mai ambițioase, cu termene-limită împinse tot mai departe în viitor.

Economiști ai dezvoltării precum Jeffrey D. Sachs și Paul Collier ne oferă două analize economice diferite ale acestei situații. Sachs susține că, pentru a se dezvolta, țările sărace au nevoie de un ajutor extern care să acopere deficitul produsului intern. Sărăcia extremă ar putea fi eradicată prin investiții specifice în sănătate, educație, agricultură și infrastructură; dar Africa Subsahariană nu a beneficiat de o finanțare suficientă, deoarece adesea țările bogate nu și-au respectat promisiunile de a oferi finanțarea egală cu 0,7% din PIB necesară atingerii obiectivelor ODM.

Collier, în schimb, susține că, deși ajutorul este important, diagnosticul lui Sachs ignoră importanța guvernării. Acolo unde nu există o bună guvernare, orice finanțare va fi confiscată de grupuri militare rivale pentru a-și finanța războaiele, la fel cum împrumuturile private acordate unor state fragile se vor încheia cu imposibilitatea de plată. În vreme ce Sachs sugerează că guvernanța este slabă pentru că țările sînt sărace, Collier susține că este invers.

Aceste două abordări corespund unor strategii de dezvoltare diferite. În timp ce Sachs tinde să considere ajutorul extern bine direcționat ca pe o condiție suficientă pentru creșterea economică, Collier sugerează că intervenția externă este necesară în unele cazuri, pentru ca un astfel de ajutor să fie eficient. Astfel, forțele internaționale de menținere a păcii, impunerea de standarde globale de gestionare a resurselor naturale și controlul extern al ministerelor strategice ar trebui să facă parte din setul de instrumente de dezvoltare. Aceste concluzii au condus în mod previzibil la acuzații de neocolonialism. Cu toate acestea, prin faptul că privește dincolo de ideile de „imperiu” și de „suveranitate națională” (și chiar dacă nu rezolvă problema), Collier ridică problema esențială a modului în care ar trebui să arate un sistem politic de succes în Africa.

Ceea ce ambele viziuni ignoră e măsura în care eșecul unor astfel de state a fost cauzat sau cel puțin amplificat de globalizare – care a permis comerțul liber cu arme, produse alimentare și mărfuri – și de rivalitatea geopolitică, ce a dus la implicarea Chinei în competiția pentru minerale și influență în Africa. Distrugerea sistemelor agricole tradiționale în numele eficienței a făcut ca cele mai sărace țări ale lumii să depindă în mod periculos de importurile volatile de alimente. După cum am văzut în urma invaziei Rusiei în Ucraina în 2022, blocadele, sancțiunile și alte obstacole în calea exporturilor de grîu și de îngrășăminte au provocat daune colaterale de amploare economiilor africane. Creșterea prețurilor la alimente poate provoca dificultăți în Europa – dar în Africa provoacă foamete.

De-a lungul anilor, „Fortăreața Europa” a încercat să țină la distanță migranții fără documente, printr-o strategie mixtă de mituire (plătind tabere de refugiați din Turcia și insulele grecești) și forță. Dar mesajul filmului The March rămîne valabil. Europa nu se poate izola de Africa prin astfel de metode. Dacă foametea la scară largă din Africa nu poate fi rezolvată, nici problemele Europei cu imigrația nu vor putea fi depășite.

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii, este profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU