De vară

N-am reușit încă să plec nicăieri în vara asta, mă topesc în orașul deja pustiu la 40 de grade, bîntuit de un fior al vacanțelor, așa că am adunat cîteva impresii din alte veri.

# După ce căldura prînzului se mai domolește, locuitorii veșnic tineri din Aix-les-Bains (un orășel din Savoia, Franța) ies la plimbare pe lungile bulevarde umbrite de pini care duc spre porturile lacului du Bourget – cel mare și cel mic. De obicei, ies în cupluri cam de aceeași vîrstă, însă nu neapărat soț și soție, iar cel mai împiciorongit îl susține cu grijă pe celălalt, mai decrepit, ca să se deplaseze în același ritm. Vezi inclusiv cupluri alcătuite din părinți și copii – pe faleza de pe malul lacului, un bărbat de 70 de ani împinge căruciorul cu rotile al tatălui trecut de 90, nu-și vorbesc, însă amîndoi se bucură de briză și de vremea însorită. Trec și doamnele de 60 plus, cu siluetele lor perfecte, pe biciclete, una ține o țigară stinsă între buze, toate zîmbesc în dreapta și-n stînga pietonilor, atît de zen de parcă ar fi pe xanax de-o viață. Însă, în general, sînt cupluri de femei – surori, amice, vecine, ele nu ratează niciodată ora de plimbare, populează în mod disciplinat orașul amorțit două cîte două, îmbrăcate în ținute simple (tricouri albe, pantaloni scurți, teniși, pălării de soare), parcurg cei 5.000 de pași regulamentari sporovăind una-alta, în vreme ce bărbații lor (dacă or mai fi existînd) încă își mai fac siesta sau se uită la știri. În fața cazinoului este o platformă unde aproape în fiecare seară „tinerii” locuitorii din Aix dansează tango. La fiecare dans, bărbații schimbă partenerele lor de-o viață, foarte fit, cu alte partenere la fel de fit, vecine, prietene de familie, cumnate sau surori, se simte că există o comunitate, oamenii vor să socializeze la orice vîrstă și nu doar pe bancă în fața casei. Am văzut două perechi dansînd și pe platforma de lîngă primărie, la 37 de grade. Frumos, elegant, fără să transpire. A fost o bucurie să-i privesc.

# Prima oară am ajuns la Balcic, cu rucsacurile în spate, căci pe vremea aia nu aveam mașină, în urmă cu vreo zece ani. Am făcut aproape opt ore pe drum – de la București la Călărași cu microbuzul, am traversat cu bacul la Silistra, am așteptat o rată într-o autogară pustie care ne-a dus pe drumuri pline de gropi pînă într-un oraș ceva mai mare unde am schimbat rata pînă cînd am simțit în sfîrșit miros de mare și ne-am pomenit într-un loc total necunoscut, aproape și totuși departe de România. Am încercat să ne dezmeticim pe mica plajă din golf, la apus, am băut o bere bulgărească apoasă și am început să ne căutăm cazare – nu prea știam de booking pe atunci, o porniserăm pur și simplu în necunoscut. Am urcat străzile orașului, dar nu ne-a luat foarte mult să găsim o bătrînică ce ne-a agățat de la poartă, așa că ne-am pomenit foarte repede în camera de oaspeți a unei case care avea o terasă imensă cu vedere la mare. Prețul ni s-a părut indecent de mic. Am stat aproape zece zile cu senzația că nu cheltuim de fapt nimic, am schimbat berea bulgărească pe cocktailuri colorate, cele pe care în Vama Veche nu ni le puteam permite, am mîncat tocănițe de scoici și cele mai bune salate, ne-am uitat după pisici și le-am învățat drumurile lor diurne și nocturne, ne-au plăcut florile, peste tot flori, în curți și în ghivece, ne-am plimbat pe plajă pînă la Albena, unde am găsit o tristă stațiune comunistă gen Neptun, în ultima seară bătrîna care ne-a găzduit ne-a invitat la masă, în curte, acolo ne-a prăjit hamsii și ne-a spus puținele cuvinte și expresii românești pe care le știa din Dobrogea natală, printre care și „copilul meu”, așa i-a zis fiului său bulgar, cel care avea „afacerea” și care în ultima zi ne-a dus cu mașina pînă la punctul de trecere a frontierei, în schimbul a 20 de leva.

# Am revenit la cantonul Jepi, după aproape douăzeci de ani. Am trișat. N-am urcat șase ore pe Jepii Mari, am parcat mașina la Piatra Arsă și am pornit-o agale împreună cu tatăl meu, Anton, spre canton, prin jnepeniș. De la Piatra Arsă faci maximum douăzeci de minute, urci pînă într-o culme, apoi cobori, printre jnepeni, snopi de iarbă de pe pășunea alpină, cu acea culoare nedefinită și, mai nou, vaci liniștite care pasc. Totul s-a schimbat de cînd șoseaua ajunge pînă sus, la 2.000 de metri, orice gospodină se poate poza cu Sfinxul, orice pantofar șmecher poate ajunge la Cruce, poate atinge „obiectivul” turistic. Muntele nu mai e ce a fost, doar pentru inițiați. Oamenii își lasă mașinile aproape de Piatra Arsă, într-o parcare improvizată, și pornesc în pelerinaje spre Babele și mai departe spre Monumentul Eroilor. Și totuși, nimic nu s-a schimbat pe platoul Bucegilor de cîteva mii de ani încoace. „Ce dor mi-era de relieful ăsta!” – spune taică-miu. O cărare de nisip, ca pe un fund de mare, pietre, unele perfect rotunde, de parcă ar fi fost șlefuite de valuri inexistente, iarba măruntă, flori mici și surprinzătoare, culmi teșite, soare care arde, nori care trec repede. Ești undeva deasupra lumii, dedesubt totul pare într-un acvariu.

# În Tirana, știam cînd era ora prînzului, atunci cînd străzile se goleau, căldura excesivă îi alunga pe toți spre interioarele cu aer condiționat. Însă și atunci mergeam pe străzi kilometri în șir, pentru că toate bulevardele, spre deosebire de București, au copaci, au umbră, am trecut pe lîngă micile magazine de la demisolurile clădirilor de unde puteam cumpăra orice, de la încărcătoare pentru telefon la „fustane italiene”, în drum spre parc și spre lacul artificial, abia aici simțeam că se mai lasă căldura un pic, mă așezam pe o bancă și îi ascultam pe bărbații orașului cum strănută. Din prima zi m-a surprins acest strănut, ca un fel de salut – un strănut zgomotos, în forță, care se poate auzi, poate, și pînă la Durres, la 40 de kilometri. Știam că era ora mesei atunci cînd mă îndreptam aproape fără să vreau spre Tymi, de lîngă moschee, sau spre alte locuri cu mîncare simplă și fără mari pretenții, beam cîte o halbă de bere și mîncam micii lor „tiranieni”, tăvăliți printr-un amestec de sare și condimente, alături de niște legume, orice legume, la cuptor sau la grătar, gătite impecabil. Și trăgeam cu urechea la masa de alături unde cîte un ghid local îi instruia pe cîțiva turiști americani și germani (contra cost, desigur) cum să se descurce în „jungla” albaneză, să nu se lase păcăliți de eventuali profitori și cum să mănînce ieftin și decent. Păi, eu am descoperit unde să mănînc ieftin și decent încă din prima zi, fără nici un ghid. Era suficient să fiu întrebată de unde sînt. București! Și li se luminau chipurile, desigur știm unii despre alții chiar dacă ne despart 900 de kilometri. 

# În urmă cu treizeci de ani, vara se împărțea în funcție de sezoanele fructelor și legumelor. Era vara căpșunilor de iunie, cele mai dulci, apoi vara cireșelor, urmată de cea a vișinelor care nu prezentau nici un interes pentru nimeni decît pentru gospodinele care făceau dulceață. În iulie, începea vara caiselor și a piersicilor cu un parfum pe care nu l-am mai regăsit la noi de ani buni, poate doar prin Albania, piersica mirosind a piersică de la trei metri distanță de tarabă, miroase a vară deja coaptă, o mîncai la mare, pe cearceaful tău de pe plajă, și zeama ei galbenă, lipicioasă, ți se scurgea pe bărbie, îngropai în nisip sîmburele ca un creier, cu circumvoluțiunile sale în care rămîneau franjuri de fruct, sîmburii de caisă îi puneai deoparte, îi uscai la soare pe balcon, apoi îi spărgeai cu un ciocan, aveau un gust dulceag-amărui, migdalele comunismului nostru. Tot în iulie, la Bușteni, acolo unde mergeam „în gazdă” la munte, apăreau pe stradă fetițele care vindeau din cornete de ziar zmeura și murele. Fructele pătau ziarul, chipul tovarășului și titlurile despre „împliniri mărețe”, le amestecam cu zahăr și le mîncam cu lingurița, era un alt parfum, cel al verii montane, un parfum de vacanță.