De ce iubim animalele?

Puține pasiuni ale orășeanului modern sînt mai generale, mai profunde și mai unificatoare decît pasiunea pentru animalele de companie – mai ales pentru pisici și cîini. Ați observat desigur că, atunci cînd se adună mai mulți oameni foarte diferiți laolaltă (fizic sau virtual) și cînd orice vorbă parcă e făcută să-i despartă, să-i învrăjbească și să-i trimită în dispute și replici acre, cînd nu violente, dacă cineva aduce vorba despre un motan sau un cățel, îndată se restabilește buna înțelegere: inimile se ușurează de povara resentimentului, ochii strălucesc, frunțile se luminează și conversația, mai ales, se leagă imediat. Chiar cei care sînt lipsiți de această pasiune (și nu sînt stăpîni de animale) se simt obligați să nu întrerupă prea curînd vraja – discuția despre animale. Cît despre like-urile primite pentru pozele cu căței și pisici, toată lumea știe că sînt nu numai numeroase, dar și venite de la oamenii cei mai diverși.

Unii susțin că animalele de companie sînt iubite pentru ca să ne defulăm de frustrări sau că ele compensează la unii lipsa copiilor sau a prieteniilor și a companiei omenești. Cred că e relativ fals; dar și dacă ar fi adevărat: fericită compensație care, fie și pentru o oră, face ca oameni pe care totul altminteri i-ar despărți – vîrstă, politică, religie, experiențe de viață, poziție socială – să se simtă bine împreună, trăind emoții comune. E de observat că obișnuitele conversații despre copii n-au, de cele mai multe ori, același rezultat: felul în care copiii trebuie hrăniți, crescuți, educați, școliți, certați, recompensați etc. creează diviziuni, iar părinții ajung repede să se încrunte auzind felul în care „alții” își cresc copiii – greșit după părerea lor. În cazul animalelor nu se întîmplă asemenea dispute decît foarte rar.

De ce ne unesc prietenii noștri patrupezi? Sigur, toți sîntem de acord că animalele sînt simpatice, deștepte, amuzante, frumoase și că, în același timp, ne creează suficiente probleme practice, pentru a forma un permanent subiect de discuție Dar aceste circumstanțe, sigur importante, mi se par totuși că nu ating esența fenomenului, care constă în ceva diferit. Eu cred că animalele de casă ne reunesc emoțional într-o mare comunitate, fiindcă ne aduc aminte continuu, prin prezența și comportamentul lor vizibil, de ceva ce tindem să uităm, să neglijăm și mai ales să disimulăm: numitorul nostru comun – animalitatea noastră de bază, pe care o împărtășim deopotrivă cu ele și cu toți semenii noștri.

Or, spre deosebire de noi, animalele exprimă vizibil, simplu și direct acest numitor comun, ascuns la noi sub straturile suprapuse ale omenescului, pe care noi l-am clădit în ultimele zeci sau sute de mii de ani: Ele n-au zei care să le despartă în religii diferite, n-au profeți, politicieni și ideologi care să le ofere motive „înalte” pentru a se devora reciproc, nu sînt stimulate de orgolii, prin care prietenii să-și devină dușmani, nici nu-și bat capul cu status-ul social, pîndindu-și vecinii prin gard, pentru ca să-i calomnieze apoi, nici nu trăiesc cu angoase pentru ce va fi peste o lună sau un an și, mai ales, nici nu-și imaginează că sînt centrul universului, spre deosebire de toți ceilalți oameni care ar fi la periferie. În schimb, la fel ca și noi toți, ele știu ce înseamnă foamea și sațul, plăcerea și durerea, joaca, somnul și setea, frica și frigul. Știu să se bucure și să sufere, știu să aibă grijă de pui, le place răsfățul, știu să iubească, să se alinte, știu să fie prietene, să aibă mici viclenii naive, dar și să fie exploatatoare, cînd se poate. Și poate că știu – cum cred unii – și că vor muri, cînd li se apropie sfîrșitul, și, scutite de speranța oarbă dată de mituri, acceptă moartea în pace, ca pe o binecuvîntare care te scapă de dureri, așa cum noi nu mai sîntem în stare. Sînt așadar ceea ce și noi toți sîntem, dar ele sînt în chip explicit: ființe ale naturii.

Adesea uităm: am construit umanitatea noastră – atît de miraculoasă, dar și de dezastruoasă – peste această natură a unei animalități de bază comune. Or, în timp ce aceasta ne unește între noi, umanitatea suprapusă ne desparte după triburi, caste, religii, națiuni, ideologii, patrii. Și totuși, nenumăratele etaje, atît de diferențiate și spectaculoase, ale acestui zgîrie-nori care este umanitatea stau pe temelia comună a ființei naturale de animale. Stau pe deasupra ei, dar o și acoperă, o ocultează, făcîndu-ne s-o omitem adesea din planurile și ambițiile noastre.

Ne-am obișnuit însă să ne disprețuim animalitatea, s-o considerăm înjositoare, umilitoare, chiar primejdioasă. Am vrut să uităm că ea, nu spiritul cu care ne place să ne mîndrim, este cea care ne păstrează vii, ne dă măsurile bune și, mai cu seamă, ne asigură fundația existenței comune. Animalele cu care ne întovărășim – cîini, pisici, cai și altele – ne-o reamintesc mereu cu simplitate și naivitate, dar ferm. De aceea, poate, ne-au devenit o pasiune comună, împărtășită și de dușmani, și de prieteni, și care răzbate dincolo de diferențele enorme dintre noi: într-adevăr, ajutați de animalele noastre, reușim un răstimp să ne luăm de pe piept povara grea a civilizațiilor atît de dezbinătoare, spre a ne regăsi împreună, patrupezi și bipezi, pe terenul comun și elementar  al vieții.