„Poezia este permanenta actualizare a originarului” – interviu cu poetul Ioan Es. POP –

Opera poetică a lui Ioan Es. Pop (27 martie 1958 – 19 iunie 2024): Ieudul fără ieşire (1994, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova), Porcec (1994), Pantelimon 113 bis (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Oraşului Bucureşti şi Premiul Academiei Române), Podul (2000), Rugăciunea de antracit / The Anthracite Prayer (ediție bilingvă, 2001), Petrecere de pietoni (2003, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesioniști, Premiul Uniunii Scriitorilor), Confort 2 îmbunătăţit (împreună cu Lucian Vasilescu, 2004), Lumile livide / The Livid Worlds (ediție bilingvă, 2004), Și cei din urmă vor fi cei din urmă (ediție bibliofilă, 2007), No Exit (antologie, 2007), O căruță încărcată cu nimic (împreună cu Peter Srager și Robert Șerban, ediție bilingvă, 2008), Unelte de dormit (2011), Căderea-n sus a corpurilor grele (antologie, 2012), 1983. marș. 2013. Xanax (2013), Arta fricii (2016), Opera poetică (2016), Un somn pe scaunul electric (2020).

Cît de mult v-a schimbat perspectivele venirea din Maramureş în Bucureşti? Aţi venit aici chitit să faceţi poezie sau aveaţi şi alte gînduri?

Am venit la Bucureşti din disperarea că acolo unde eram, la Ieud adică, poezia şi poetul trăiau într-o izolare absolută, deşi tot acolo au avut loc cîteva dintre cele mai fermecătoare şi puternice recitaluri de poezie, cu autori veniţi nu numai de pe cuprinsul Maramureşului, ci din toată România. În şase ani, am participat la trei asemenea evenimente, dar în rest lumea îşi vedea de rosturile ei, nu mai avea treabă cu aşa ceva. Eram un om care nu ştia decît să scrie – evident, imaginîndu-şi că scrie poezie – şi care nu avea cui să se destăinuie, nu avea cu cine împărtăşi cantitatea de invizibil, de „nimic” pe care o producea. Sau avea şi pur şi simplu nu-şi dădea seama de asta. Oricum, acolo nu contam. Nu aveam identitate. Am venit la Bucureşti în căutarea unor oameni cărora să le semăn, care să-mi semene şi să-mi confirme faptul că poezia există şi funcţionează în lume, nu în afara ei.

Vă amintiţi ziua în care aţi conştientizat relaţia cu poezia?

Da. Revelaţia s-a petrecut prin clasa a X-a. Pînă atunci scrisesem, ca să zic aşa, proză. În clasa a X-a l-am citit, l-am descoperit, de fapt, pe Lucian Blaga. El a fost cel mai important motor al începuturilor mele întru poezie. Şi Eminescu, bineînţeles. Dar Blaga mi-a dat dintr-o dată sensul modernităţii poeziei, al faptului că, după Eminescu, poezia continuase să evolueze şi o făcuse la înălţime. Cam acesta este, după amintirea mea, momentul în care mi-am dat seama că vreau să scriu poezie. Sigur, au venit ulterior şi alte revelaţii. În clasa a XII-a, revelaţia s-a numit Nichita Stănescu.

Pentru fiecare dintre aceste revelaţii am plătit din plin, imitînd. Cel mai adesea am imitat din dragoste, de cîteva ori din ambiţia de a parcurge mai repede drumul de la coajă la gălbenuş, uneori din invidie. Am scris aşadar în ton eminescian, apoi blagian, apoi nichitastănescian… Mai tîrziu a venit vremea descoperirii lui T.S. Eliot, de literatura căruia am rămas pînă astăzi extrem de legat. Şi aşa, interiorizîndu-mi poezia altora, am descoperit, deşi nu foarte repede, că încep să îmi aud propria voce. Asta se întîmpla pe la 25 de ani, dar abia pe la 27 am avut sentimentul că o stăpînesc cît de cît. Or, cîştigarea vocii este un lucru formidabil. Atunci cînd începi să te auzi şi ştii că eşti tu, faptul îţi produce aproape o iluminare – un amestec de greu şi uşor, de spaimă şi fericire, de abis şi înalt. Cîştigarea vocii proprii nu înseamnă şi faptul că acelea în care ai vorbit pînă atunci s-au resorbit şi au dispărut. Dimpotrivă, ele au fost asimilate, s-au topit într-un nou aliaj, aşa încît această voce a mea este, de fapt, vocea tuturor celor pe care i-am citit cu pasiune, i-am admirat, i-am pizmuit şi i-am „rumegat” atîta, pînă mi-au permis să-mi cîştig glasul propriu, să mă eliberez de ei.

La vremea respectivă, nu vă speria puţin perspectiva de a pleca de lîngă familie, din locurile natale, pentru poezie, care era, totuşi, o himeră, nu?

Eu funcţionez în himeră de foarte mic, de la naştere, aş zice. În copilărie şi în tinereţe, nu făceam altceva decît să visez pe marginea cărţilor. Citeam la întîmplare, nu în chip ordonat. Nici acum nu citesc ordonat şi programatic. Citeam aşadar tot ce îmi cădea în mînă, iar lumea de afară nu exista pentru mine decît ca un imens prigonitor pe care trebuia să-l birui evitînd cît mai des contactul cu exteriorul şi luînd-o pe dinăuntru-mi. Exocizam citind, iar mai tîrziu scriind eu însumi. Am trecut de la un citit pătimaş, căruia îi eram total înrobit, la un scris împătimit, de care am fost adesea subjugat total.

Am trecut, deci, din himeră în himeră, iar adaptarea la real a fost foarte dureroasă. Venirea la Bucureşti şi întîlnirea cu actuala identitate, de bucureştean pe jumătate, n-a reprezentat un pas foarte asumat. Tot ce-am făcut am făcut cu frică, o frică îngrozitoare. Himera continuă, numai că acum s-a mai împăcat puţin cu realul. Am început să mă uit mai limpede în jur, am început să-mi dau seama că pînă acum n-am văzut decît o parte din lume, că partea aceea era mai degrabă lăuntrică, ţinînd de visurile şi revelaţiile proprii, că n-am parcurs, aşadar, un segment foarte important din ceea ce acum mă umple şi îmi dă putere. Pînă mai ieri, n-am privit realitatea cu ochii deschişi…

A fost autobiograficul acel impuls de a vă apuca de poezie sau aţi ascultat mai degrabă de o raţiune intelectuală?

La un moment dat, am avut revelaţia faptului că poezia ar trebui să povestească. De unde venea oare acest imperativ pe care-l simţeam necesar poeziei? Poate tocmai din nevoia de a dezvălui. Acum, că ea este aubiografică sau că simulează biografismul, asta e o altă chestiune. Deghizez poezia în poveste, îi caut pretexte narative, convins că omul care mă citeşte mă simte astfel mai bine, că prin poveste se pot produce mari revelaţii poetice. Poezia este de găsit la fiecare pas.

Cît de sumbră e poezia dvs., care vorbeşte, în fond, despre ratare, degradare, dizgraţie, angoase?

Dacă n-ar fi una trăită, dacă n-ar fi expresia unor experienţe de natura celor pe care le consemnează, atunci ar trebui să dau un răspuns care s-o justifice altfel decît prin ea însăşi. În cazul meu, întrebarea dumneavoastră îşi conţine răspunsul. Poezia mea există prin ceea ce mărturiseşte, chit că acolo sînt şi multe simulări de autobiografie, cum spuneam înainte.

Ştiu că dvs. credeţi în reuşita terapeutică a scrisului. Ce determină variaţiile acestui impuls de la un scriitor la altul?

V-aş răspunde prin relatarea unei întîmplări. Am ieşit anul trecut din România împreună cu alţi doi poeţi: Nora Iuga şi Robert Şerban, invitaţi să performăm un experiment în Elveţia. Experimentul s-a numit Renshi româno-elveţian şi a constat dintr-o poezie în lanţ scrisă de trei români şi doi autori din Ţara Cantoanelor. La un moment dat, în zilele de după încheierea acestei aventuri, am participat la un important festival de la ei, intitulat Zilele Literaturii de la Solothurn, unde am citit renshi-ul pe scenă, toţi cinci, în variantă română şi germană, în faţa unei săli de 350 de spectatori plătitori. A fost şi prima oară cînd am primit bani pentru ceea ce făcusem. Mi s-a părut uluitor.

Am înţeles acolo ce înseamnă să fii scriitor profesionist şi cum poate deveni literatura (şi) o afacere. Pentru mine – pînă atunci, dar şi de atunci încoace –, treaba stă cumva invers: marea afacere a vieţii mele este într-adevăr scrisul, dar scrisul pentru mine nu este o afacere. Cînd am obţinut nişte premii care au constat şi în bani, acest lucru m-a făcut fericit în primul rînd graţie semnificaţiei interioare pe care a avut-o premiul respectiv. Din acest punct de vedere, eu nu sînt un scriitor profesionist. Un scriitor profesionist trebuie să scrie în aşa fel încît să se poată întreţine din scris. Să scrie, să zicem, trei cărţi pe an. Asta presupune multă inginerie – trebuie să-ţi programezi cartea, s-o duci la bun sfîrşit, s-o predai editorului, s-o negociezi şi, pînă la urmă, s-o susţii, pentru ca ea să aibă audienţă maximă… Or, eu nu am aceste calităţi şi poate de asta socotesc că a fi poet e un fapt de vocaţie şi nu presupune obligatoriu o finalitatea pecuniară.

Cînd ştiţi că aveţi o nouă carte, pe care trebuie neapărat s-o scrieţi?

La Ieudul fără ieşire şi Porcec, am ştiut că titlurile vor reprezenta două cărţi distincte. Mai tîrziu, mi-am dat seama şi că una decurge din cealaltă, deci pot deveni o singură carte, cum s-a întîmplat de altfel în antologii, dar şi că pot trăi foarte bine separat. În schimb, între mine şi Pantelimon 113 bis s-a interpus încă de la apariţie o răceală care încă nu s-a stins, dar asta nu pentru că Pantelimon… ar fi semănat prea mult cu primele două, ci fiindcă, vreme de un an, pînă a intrat în tipar, n-am reuşit să-i găsesc titlul potrivit, cel care s-o fi recomandat altfel decît pe suratele ei anterioare, de care este atît de diferită. Dacă aş fi găsit acel titlu, toată lumea, inclusiv critica, ar fi sesizat diferenţa. Ciclul intitulat Colateralul, de exemplu, nu mai are mai nimic de-a face cu latura autobiografică din volumele precedente; la fel, ciclul „Lumile livide“ sau poemul „Podul“.

Spuneaţi undeva că meseria te aşază în rînd cu lumea, iar arta te separă de ea. Cine mai are nevoie de poetul maudit, azi, într-o societate foarte pragmatică?

Cei care au nevoie astăzi de poet şi poezie sînt însuşi poetul şi însăşi poezia. Dar poezia nu e seducţie, ci ameninţare. Cînd produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul. Cine crede că poezia face bine, e călduţă şi îi adoarme pe inocenţi se înşală. Poezia e armă şi, ca orice unealtă fără conştiinţă, ucide.

(fragment dintr-un interviu realizat de Marius Chivu și apărut în revista 22, nr. 691 / 2003)

Casetă

Care este versul/poemul eminescian favorit?

„Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!” („Trecut-au anii...”). Aveam şaptesprezece-optsprezece ani cînd am rămas fulgerat de acest vers. Mi s-a potrivit de atunci în aproape fiecare clipă a vieţii mele. Iar astăzi cu atît mai mult. Doar că întunecarea, din cauza ascuţirii văzului, nu mai e un pachet compact de beznă. Negrul absolut, după ce îl priveşti îndelung şi stăruitor, e ca fonta care, din opacă atunci cînd e rece, devine roşie cînd e trecută prin foc. (în revista Dilemateca nr. 32 / ianuarie 2009)

Ce vers/frază v-aţi tatua pe corp?

Am oroare de tatuaje, pentru că, prin clasa a cincea, cămașa mea a luat foc și spatele meu a supurat ani la rînd pînă să se închege la loc. Urmele pe care le am și acum sînt ele însele versuri, pe care însă nu mai vreau să le descifrez pentru că au durut prea tare. Dar pe suflet mi-aș tatua două versuri de Lucian Blaga: „Mai uşoară ca viaţa / e cenuşa, e cenuşa”. (în revista Dilemateca nr. 81 / februarie 2013)