Să fie blat!

„Decît să ne certăm, hai, mai bine, un cîntec vesel să cîntăm!” – zice un personaj dintr-un film celebru al lui Nae Caranfil și, de fapt, nici nu cred că zice el, ci zice o întreagă filozofie de viață românească. S-ar zice că e un îndemn ireproșabil: întotdeauna, fără excepție, un cîntec vesel este preferabil unei „cherele”. Doar că, în adîncul ei, această replică spune (și) altceva. Rostită de un personaj cinic – vi-l amintiți pe Puiuț, jucat de Gheorghe Dinică? –, replica indică o altă direcție decît ceea ce pare că spune. Se simte în ea una dintre cele mai puternice trăsături de caracter ale noastre, ale românilor: înclinația spre blat.

De cîte ori trebuie să intre într-o competiție, nouă români din zece vor prefera posibilitatea unui „aranjament” prealabil de orice fel. Asta se vede peste tot, de la economie și politică la sport, examene școlare sau concursuri de promovare profesională. „Să fie blat!”, pare că a zis Dumnezeul românilor în prima zi în care i-a creat.

Cel mai recent exemplu este frapant. La Campionatul European de fotbal acum în desfășurare, nu se terminaseră bine meciurile din etapa a doua a grupei noastre (România-Belgia și Ucraina-Slovacia), că ne-am uitat toți pe clasament și am început, firesc, să facem calcule de calificare în așteptarea ultimei etape, cea decisivă. Ce a sărit imediat în ochiul românului? Bineînțeles, posibilitatea unui blat! Dacă „picăm la pace” cu slovacii, ne-am scos și noi, și ei, indiferent de rezultatul celuilalt meci. Nici nu ne rupem oasele, ne calificăm, că asta contează – în fond, de ce nu? Calculele bazate pe un meci corect au venit ulterior. Dar primul lucru sesizat de ochiul nostru analitic a fost: „Domnule, e loc de un blăteanu...”. Odată clasamentul grupei așezat înaintea rundei decisive, primele titluri în presă au inclus cuvîntul magic: „blat”. Analiștii de televizor, oamenii prin stațiile de tramvai, deștepții proștilor, dar și proștii deștepților, patrioți sub tricolor sau doar vag interesați de fotbalul național, în fine, toată suflarea de pe tot cuprinsul a gîndit la un blat. Nu spun că toți l-au dorit, nu spun că nimeni nu l-a dorit – spun doar că mintea românească, analizînd situația în grupă și proiectînd variante de viitor bun, a produs, imediat, varianta blatului. Și această variantă s-a dezbătut peste tot.

Sigur, cu spirit de răspundere și cu înălțimea cerută de rectitudinea morală specifică spațiului românesc, toată lumea a respins blatul. Evident, nimeni nu poate susține public că soluția blatului este preferabilă. Dar, nu știu de ce, am impresia că toți cei care au cerut ritos Naționalei noastre să nici nu se gîndească la un blat cu slovacii vorbeau un picuț cam ca Puiuț al lui Dinică & Caranfil. Sau poate doar mi s-a părut. Întrebarea mea, însă, cred că rămîne legitimă chiar dacă impresia mea cu privire la disjuncția dintre vorbă și intenție ar fi incorectă: de ce ne-o fi venit în cap în primul rînd, aproape reflex, varianta blatului și nu alta? Uite-așa, ca să o combatem, desigur, am înțeles, nu trebuie să-mi explicați. Dar mă refer la faptul că această variantă a fost prima în mintea noastră. Acolo ne-a dus mintea cea dintîi…

Problema cea mai mare cu acest reflex al minții noastre, urmare a înclinației noastre naturale spre blat și aranjament, este că ne face să credem că toată lumea funcționează așa. Ca probă: nu-i așa că mintea dumneavoastră a reacționat imediat la această mică observație a mea, spunînd că, în fond, toți fac blat, uite și cazul acela, uite și cazul celălalt, nu e doar cazul nostru, așa sînt toți etc.?

Această trăsătură a spiritului românesc („decît să concurăm, hai, mai bine, să ne înțelegem!”) determină profund o anumită percepție asupra lumii și determină, mai departe, reflexe ale minții de care cu greu ne dăm seama și de care nu vom putea scăpa. Nu știu de ce o fi înflorit conspiraționismul la alții, dar la noi a existat întotdeauna, pentru că nouă ni se pare absolut normal ca totul să fie făcut la mica/marea înțelegere. Nici măcar războaiele cele mai cumplite nu le luăm ca atare – și acolo beligeranții, de fapt, s-au înțeles prin spate să facă război, nu se urăsc chiar așa cum pare, ci au ei o chestie împreună și de-aia fac război. De aceea, la noi, spre deosebire de alții, conspiraționismul e șmecher și un pic vesel. Faci cu ochiul întotdeauna după ce spui că, în spate, e un blat. La alții, conspiraționismul vine dintr-un fel de durere, de suferință, dintr-o incapacitate de a accepta o realitate cu care sînt în dezacord; în conspiraționismul occidental, de pildă, se vede lesne această incapacitate de a privi realitatea ostilă, dar se aude și un protest scrîșnit. Conspiraționistul românesc, însă, e relaxat. Șmecherul se prinde imediat pentru că știe axioma: întotdeauna e blat! Și dacă s-a prins, nu-i mai trebuie nimic. Și-a dovedit sieși cît e de deștept și viața merge înainte, cu șmecherul fericit în mijlocul ei.