Limba latină și Biserica Romano-Catolică

Cu fiecare nouă lege a învățămîntului, limba latină mai pierde din pondere în programele școlare. Pledoariile pentru menținerea sau chiar sporirea numărului de ore de latină în învățămîntul preuniversitar sînt multe și elocvente. Însă ele nu fac obiectul articolului de față, care își propune să discute rolul limbii latine în Biserica Romano-Catolică de astăzi.

De la latină la limbile vernaculare

Asocierea dintre latină și catolicism este milenară și identitară. Spre exemplu, în scrierile teologilor elenofoni, romano-catolicii apar cel mai adesea cu denumirea de „latini”. La rîndul lor, Părinții latini precum Ieronim (347-420 d.Hr.) văd în ceea ce el numea „frumusețea limbii latine” (venustas eloquii latini) o virtute esențială a scrierii teologice. În Vulgata, Ieronim a stabilit textul latin al Bibliei considerat canonic pentru mai bine de o mie de ani. În tot acest timp, orice abatere de la acest standard, inclusiv încercările de a-l traduce, a fost considerată deviantă, de multe ori chiar erezie și condamnată ca atare de conciliile Bisericii. Spre exemplu, confruntați cu amenințarea albigenză, episcopii adunați în Conciliul de la Toulouse din 1229 au interzis laicilor să citească textul sacru în limba vernaculară.

Această prohibiție s-a menținut pînă în secolul al XVII-lea. Cele 95 de teze publicate de Martin Luther în 1517 marchează începutul Reformei protestante, care a schimbat peisajul religios și politic al Europei pentru totdeauna. Printre numeroasele consecințe ale Reformei se numără și apariția versiunilor vernaculare ale Bibliei, ceea ce a însemnat că, pentru prima dată, laicii din ținuturile care au adoptat protestantismul au avut acces direct la textul sacru. La începutul secolului al XVII-lea apar și primele versiuni în vernaculară autorizate de Roma, precum Biblia Douay-Rheims, o traducere în engleză făcută special pentru uzul laicilor romano-catolici. Conciliul Vatican II (1962-1965) marchează ultima etapă în vulgarizarea (în sensul de traducere în limba poporului) textului biblic. Constituția liturgică Sacrosanctum Concilium a stabilit celebrarea liturghiei în limbile vernaculare la scara întregii Biserici Romano-Catolice. Scopul acestei schimbări a fost sporirea implicării laicilor în liturghie. Nu doar limba de cult s-a schimbat, dar textul liturgic a fost adaptat tot pentru a crește gradul de implicare a laicilor. De asemenea, chiar și peisajul liturgic a fost alterat în scopul includerii laicilor. Pînă la Sacrosanctum Concilium, preotul celebra liturghia cu spatele la congregație (ad orientem), ceea ce însemna că laicii puteau doar observa ritualul. După reforma liturgică adusă de Conciliul Vatican II, preotul celebrează liturghia cu fața la popor (versus populum). Astfel congregația este menită nu doar să observe, dar și să participe activ la celebrarea misterului liturgic.

Limba latină măr – al discordiei

De ce limba latină este încă un subiect controversat în sînul Bisericii Romano-Catolice? Pentru că mulți romano-catolici, chiar dintre cei născuți mult după Conciliul Vatican II, încă preferă liturghia în latină, celebrată ad orientem. Deși majoritatea credincioșilor au primit cu entuziasm vulgarizarea liturghiei după 1965, o minoritate semnificativă, de la scriitori celebri precum Evelyn Waugh la întregi congregații, a continuat să caute acele biserici unde liturghia se celebra în latină, după așa-numitul rit tridentin. Aceste divergențe au făcut ca, în plin secol XX, limba latină să fie încă un măr al discordiei aducător de schismă în interiorul Bisericii Romano-Catolice.

În 1970, arhiepiscopul francez Michel Lefebvre înființa, cu acordul Vaticanului, un seminar special pentru pregătirea preoților diecezani în ritul tridentin. Concordia cu Vaticanul s-a încheiat însă în 1988, cînd Lefebvre a consacrat patru episcopi pentru ritul tridentin, efectiv stabilind o structură ecleziastică paralelă cu cea sancționată de Roma. Cu toate că arhiepiscopul Lefebvre a fost excomunicat de Ioan Paul al II-lea (1978-2005), comunitatea stabilită de el există și astăzi. În multe privințe un tradiționalist, Benedict al XVI-lea (2005-2013) a căutat reconcilierea cu congregațiile care celebrau în ritul tridentin. În 2009 a ridicat excomunicarea episcopilor consacrați de Lefebvre. Pasul conciliator a venit după ce, prin Summorum Pontificum, un motu proprio din 2007, Benedict autoriza celebrarea liturghiei în latină, după ritul tridentin, pentru acele congregații care solicitau preotului lor acest lucru și care primeau sancțiunea de la episcopul locului. Decizia papei a fost primită cu entuziasm de cercurile „tradiționaliste”, dar și de acei credincioși care pur și simplu apreciază ceea ce Evelyn Waugh numea gloria limbii latine.

Dar conviețuirea pașnică latină-vernaculară adusă de Summorum Pontificum nu a durat prea mult. Printr-un motu proprio din 2021, Traditionis custodes, papa Francisc a abrogat prevederile din Summorum Pontificum. Decizia papei a fost motivată de abuzurile doctrinare care se făceau în numele păstrării tradiției. Spre exemplu, au fost invocate cazurile acelor credincioși care refuzau botezul făcut după ritul stabilit de Conciliul Vatican II și îl solicitau pe cel în rit tridentin, pentru că exorcismul inclus în noul rit nu ar fi fost suficient de puternic etc. Prin urmare, Traditionis custodes a restrîns folosirea ritului tridentin în limba latină în bisericile parohiale. Ca de obicei, decizia papei nu a fost unanim acceptată în Biserică. Protestele au fost și sînt numeroase și iau uneori forme neașteptate. Spre exemplu, în 2023, pelerinajul de Rusalii de la Chartres a mobilizat 16.000 de participanți în jurul ritului tridentin. Proteste continuă să fie organizate în toată lumea catolică. Majoritatea participanților nu vor ca preferința lor pentru vechiul rit să ducă la o nouă schismă și nici nu susțin divergențele doctrinare ale tradiționaliștilor. Pur și simplu, le place mai mult spectacolul ritului tridentin.

La aproape trei ani de la publicarea Traditionis custodes în iulie 2021, decizia papei Francisc de a restrînge celebrarea în latină continuă să suscite proteste care nu pot fi ignorate. Latina este parte identitară a romano-catolicismului, fiind percepută ca atare de foarte mulți credincioși. Traditionis custodes este un faux pas al papei Francisc care, în numele universalismului vulgarizant, caută să restricționeze accesul la misterele sacre pentru cei care încă vor să se bucure de venustas eloquii latini. 

Valentina Covaci este liturgist și specialistă în istoria Bisericii.