Povestea cuiului îndoit

Pe fundul apelor din sud-estul Tasmaniei, un pescar de scoici a descoperit un cui îndoit. Cuiul era lung și părea să fi stat mult pe fundul mării, judecînd după oxizii, scoicile și sedimentele adunate. Din mînă-n mînă, cuiul îndoit a ajuns la Muzeul Maritim din Flagstaff Hill, unde specialiștii l-au curățat, l-au analizat și datat cu precizie. Acest lucru a fost posibil datorită materialului din care fusese făurit cuiul, și anume bronzul. Era un cui de la o navă, menit să lege între ele scîndurile din care era alcătuită chila acesteia. Cuiele din fier rugineau rapid din pricina apei sărate, iar lucrările de întreținere și înlocuire a acestora erau anevoioase, așa încît, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, navele destinate curselor lungi au început să fie asamblate folosindu-se cuie din bronz, ceea ce le făcea să fie considerabil mai rezistente, dar și mai costisitoare. Folosind metode de datare specifice, specialiștii muzeului au stabilit că acel cui aparținuse navei George al III-lea, care naufragiase în 1835, în împrejurări care, la vremea respectivă, meritaseră a fi consemnate.

Construită în 1810 în Deptford, George al III-lea transporta 220 de condamnați, echipajul, gardienii și familiile acestora. Avea o încărcătură diversă; printre cufere, baloturi și pachete se aflau și cîteva butoaie cu praf de pușcă. La un moment dat, cînd George al III-lea traversa Ecuatorul, un incendiu a izbucnit la bord, amenințînd să se întindă la explozibil și să pulverizeze întreaga navă, iar doi dintre condamnați, plini de curaj, au înfruntat flăcările și fumul pentru a îndepărta primejdia, suferind arsuri severe și intoxicîndu-se cu fum. Nava fu salvată, dar parte din provizii arseseră, așa încît oamenii începură să sufere de foame și scorbut. Cîțiva muriră la bord. Căpitanul mări viteza și navigă și noaptea, încercînd să reducă numărul de victime pînă la destinație, dar, pe 12 aprilie 1835, aproape de Port Arthur, George al III-lea eșuă în stînci necartografiate. Bărcile de salvare fură folosite pentru a salva femeile și copiii. 134 de oameni pieriră într-unul dintre cele mai grele naufragii petrecute în apele tasmaniene.

Cuiul îndoit a readus în atenția contemporanilor curajul și spiritul de sacrificiu al condamnaților care au stins incendiul și au salvat nava, chiar dacă aceasta nu a ajuns, pînă la urmă, la destinație. Aceste trăsături de caracter au fost transmise din generație în generație, situîndu-se la baza culturii valorilor coloniștilor timpurii ai Tasmaniei. Din acest motiv, cuiul îndoit a fost expus, la loc de cinste, în muzeul dezastrelor maritime din Flagstaff Hill, acolo unde sînt documentate minuțios cele peste 200 de naufragii care au curmat atîtea vieți de navigatori, coloniști, condamnați, militari sau pescari, în apele de sud ale Australiei. Printre exponatele muzeului se numără scule, sticle, piese de mobilier, obiecte de podoabă, bijuterii, cărți, sfărîmături, veșminte, dantele, porțelanuri și tablouri, toate restituite oamenilor de către ocean. Unele au ajuns la țărm chiar după dezastru, iar starea lor este bună. Altele, după zeci sau chiar sute de ani, căpătînd aspectul lugubru al oricărei lucrări omenești ce este supusă unor forțe și împrejurări cărora nu a fost menită a le face față. Metale contorsionate și corodate, sticle măcinate și lemne putrezite, ca și miile de victime, vorbesc despre micimea omului în raport cu oceanul, dar și despre temeritatea acestuia de a-l înfrunta, în ciuda tributului care trebuia plătit cu regularitate. În incinta muzeului, printre lucruri de mare preț, recuperate de pe epave, cum este celebrul păun din porțelan, în mărime naturală, care a rezistat unui naufragiu acum 130 de ani, se află și obiecte insignifiante, dar care spun fiecare povestea unui om dispărut, a unui echipaj sau vapor. Un guler de dantelă evocă o tînără măritată cu un gardian, iar tacîmuri de argint sugerează un început care nu a mai avut loc.

La sud de satul maritim și de muzeul Flagstaff Hill se întinde Coasta Epavelor, iar dincolo de ea, nemărginirea oceanului. În incinta complexului cultural, peste 10.000 de exponate spun tot atîtea povești despre oameni care au trăit cu dîrzenie și demnitate vremuri foarte grele. Cuiul îndoit mărturisește spiritul de sacrificiu și altruismul celor considerați răi de către societate, condamnați să-și trăiască restul zilelor departe de familii, de cunoscuți sau de locul de baștină și tot el ne dă speranța că binele este intrinsec oricărei ființe umane.

Astăzi, în locul golfului unde erau depozitate epavele în secolul al XIX-lea se întind terenuri de golf, parcuri de distracții, hoteluri și plaje pentru surferi, cafenele, restaurante și păduri. Un monument simplu comemorează cele 134 de vieți pierdute pe 12 aprilie 1835.