Oamenii sînt nevorbiți. (Unii sînt chiar „nescriși”.)

Prin ianuarie, cînd au fost cîteva zile primăvăratice, eram la mici în Obor, luasem și o sticlă cu vin ca să dezbatem aprins problema igrasiei care apăruse pe neașteptate pe unul dintre pereții din apartamentul nostru. De unde naiba să fie? O scurgere, dar de unde scurgerea? O țeavă spartă în perete? Dar peretele ăla nu are țevi, o fi de la vecinul de alături care folosește baia non-stop, tot timpul își umple cada și se bălăcește acolo, chiar l-am poreclit Sirenul. Să fie de la Siren? Băga-mi-aș picioarele, să vezi că va trebui să spargem tot ca să identificăm sursa... și taca-taca, vreo jumătate de oră, ce poate fi mai mișto decît să mergi în Obor la mici și să vorbești despre țevi la care nu te pricepi, să-ți dai cu părerea? Dar despre ce era să vorbim, despre Nietzsche? Să fiți atenți în jur, dar și la voi înșivă, n-o să vă vină să credeți cîte tîmpenii vorbesc cuplurile care au petrecut mulți ani împreună, ore în șir – dacă există copii, totul se învîrte în jurul copiilor, dacă nu există, vorbesc despre canapele, despre gresie, faianță și vacanțe improbabile, despre ce mîncăm azi, dar mîine (asta mereu), despre ambreiaj, bujii și plăcuțe de frînă, despre bani (mai ales despre bani), despre toți cunoscuții și necunoscuții, evitînd să vorbească despre lucrurile importante care au fost de mult spuse sau vor rămîne mereu nespuse, depinde de caz. În fine. Și tot discutînd noi despre peretele ăla care „astăzi parcă e mai ud decît ieri”, ne-am dat seama, pentru că sîntem totuși niște oameni deștepți, că vorbim degeaba și că ne trebuie un instalator. Și de unde să scoatem noi un instalator care să facă treabă bună, la un preț decent, să nu ne ceară 1.000 de lei pentru un robinet, așa cum am pățit data trecută? Așa se întîmplă cînd trăiești într-un oraș mare precum Bucureștiul, cînd duci o viață anonimă printre alți anonimi, ai o mie de opțiuni și, de fapt, n-ai nici una, îți dai seama atunci cînd ai o problemă că nu cunoști, de fapt, pe nimeni din afara bulei tale de „intelectuali” care nu-ți folosesc la nimic. Păi, taică-miu la Breaza – orășel mic, oameni puțini – are și instalator, și zugrav, și electrician, și mecanic, are de toate.

Iar atunci se bagă în vorbă și o tanti cu care împărțim masa de la terasă, a venit acolo cu un carton cu doi mici și o chiflă, ne-a cerut voie politicos să se așeze, apoi am uitat de ea și ne-am continuat discuția, în timp ce ea își molfăia micii în tăcere. Genul de gospodină la piață, femeie simplă, probabil pensionară, a cumpărat ce a avut pe listă și i s-a făcut foame, nu s-a sfiit să mănînce de una singură doi mici, în Obor încă mai sînt oameni normali, fără fițe, fără ifose, cît or mai fi. Că dacă avem nevoie, are ea un instalator. Un băiat priceput, de fapt nici nu e instalator, e inginer, dar mai face și instalații doar așa de plăcere, ca să nu se plictisească pe acasă. Dintr-odată discuția noastră inițială se multiplică și se mută în altă parte. Femeia îl laudă pe instalatorul ei și începe să ne explice ce face, cum face, ce problemă a avut ea cu țeava, cu scurgerea, cum i-a inundat pe ăia de jos, cum era să spargă toată bucătăria degeaba, căci hiba era exact în spatele chiuvetei, iar noi o ascultăm fără să o întrerupem, cu respectul cuvenit – ea e salvarea noastră! „Dacă îl vreți, nu vă oblig, voi știți care e treaba la dumneavoastră, dar v-am auzit vorbind și am zis că e păcat să nu vă zic. Vă pun îl legătură cu domnul ăsta, uite acum îi dau mesaj!” Și își scoate telefonul de pe vremea lui Pazvante, își pune tacticos ochelarii și începe să-i scrie un lung mesaj instalatorului. Care imediat o sună. Vorbește cu el – povestea se reia de la început, cred că nu se va mai termina niciodată: niște domni de aicea din Obor au un perete cu igrasie, pare să nu fie de la ei, poate o fi de la vecini etc. etc. Vorbim și noi cu tipul la telefon – gata, avem instalator! Îi mulțumim femeii, aproape că ne-am terminat și vinul, însă ea, odată pornită, nu se mai oprește, de parcă am fi apăsat pe un buton, în următoarea jumătate de oră aflăm toată viața ei, la ce fabrică a lucrat, cînd s-a pensionat, cu ce se ocupă soțul, a fost mecanic auto (hopa! – mi se aprinde un beculeț, ar fi bun și ăsta!), dar nu mai lucrează că-l dor articulațiile și nu se mai pricepe la mașinile astea noi, el era bun la Dacii 1300. Eu cred că ăsta e, de fapt, motivul pentru care a venit la piață – să mai schimbe o vorbă și cu altcineva, nu doar cu soțul, acasă, e trist să te conversezi zi de zi doar cu un singur om, același, la un moment dat te saturi, mai vrei și tu o variație, e în stare să-și „vîndă” și instalatorul pentru asta. Însă ne ridicăm ferm ca să plecăm, îi mulțumim a zecea oară femeii pentru amabilitate, ne urează succes, probabil că n-o s-o mai vedem niciodată. Mă uit la ceas – două ore pierdute în Obor, vorbite degeaba, mai bine vorbeam totuși despre Nietzsche.

A doua zi, instalatorul se prezintă la locul faptei. Femeia a avut dreptate – e un domn, grizonant, fin, un intelectual, ce mai, parcă ar fi din bula mea de oameni mișto, dar inutili. Are un singur defect – vorbește mult. Adică mai mult vorbește decît muncește. Mai dă o gaură cam în lehamite, mai verifică țeava, apoi lasă bormașina jos și o ia de la capăt – a fost șef de secție pe la nu știu ce uzină, au venit niște francezi și i-a lăsat cu gura căscată, el a făcut toată schema de instalații, pentru el instalațiile astea sînt ca un puzzle, le visează noaptea, scurgeri, racorduri, picături și picurători, a fost și prin America la specializare, are doi copii – băiatul e stomatolog, fata tocmai a intrat la Politehnică. Scoate telefonul să ne arate copiii, are și doi nepoți de la băiat, ni-i arată și pe ăștia, apoi ne prezintă „lucrările” – casa de vacanță a unui prieten, apartamentul lui fii-su, vedem băi perfecte, bucătării, cabine de duș șmechere, un jacuzzi. Vorbește frumos, calm, politicos, nu-ți vine să-l întrerupi. Au trecut vreo patru ore. Alte ore pierdute. E suficient să-ți apară igrasie pe un perete ca să-ți irosești toată viața.

Nu-mi place să vorbesc mult. Sau, mai degrabă, îmi dau seama cînd încep să vorbesc mult sau cînd ceea ce spun nu-l interesează pe interlocutor și atunci mă opresc. Mă autocenzurez. Tac. Poate că ține și de educație, habar n-am, dar cred că vorbitul mult poluează fonic la fel ca alarma neîntreruptă și țiuitoare a unei ambulanțe sau ca o muzică (proastă) dată prea tare. Mă surprinde faptul că în așa-zisa epocă a comunicării non-stop, a tehnologiei, oamenii sînt, de fapt, atît de nevorbiți. Și atît de disperați să se audă vorbind. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba – nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Toți vorbesc exclusiv despre ei înșiși, uneori își exprimă gîndurile cu voce tare, orice dialog eșuează lamentabil într-un interminabil monolog – unul vorbește fără șir, celălalt tace și ascultă, cel care vorbește îl domină pe amărîtul care ascultă din politețe, e vorba de supremație aici, de care e mai șmecher. Nici măcar în bula aia simpatică de „intelectuali” pe care o pomeneam nu ne ascultăm unii pe alții, ne întrerupem, vorbim de-a valma, totul devine doar o pălăvrăgeală inutilă (așa cum, în bulele de scriitori, rareori citește cineva cărțile celorlalți). Am ajuns să cred că a fi ascultat este un privilegiu. Cînd mai prind pe cîte unul din ăsta, un ascultător, mai că nu-i ridic o statuie – îl privesc în ochi, îi pîndesc gesturile, reacțiile, îl fac să rîdă ca să nu-l plictisesc, îi ofer entertainment, îmi aleg cu grijă cuvintele ca să nu-l dezamăgesc. Mă întreb ce s-ar alege de lumea asta dacă mîine dimineață ne-am trezi cu toții muți. Probabil că mulți s-ar apuca brusc de scris. Însă am senzația că s-au apucat deja, pentru că există și oameni „nescriși”, cei care cred cu convingere că viața lor e un subiect de roman, cei care îți trimit „cearceafuri” pe e-mail, cei care cred că nu li se potrivesc carierele lor onorabile din care cîștigă bani frumoși – doctori, avocați, ingineri, instalatori – și nu-și doresc decît un singur lucru: să publice cărți, să devină scriitori. Iar aici deja e o altă poveste.