De fapt, nu știm nimic – cîteva gînduri post-electorale –

Prima oară am auzit de Călin Georgescu sîmbătă, cu o zi înaintea alegerilor, în Piața Obor. E posibil să-mi fi trecut și mai înainte numele pe la ureche, în mașina vreunui taximetrist nemulțumit de viața lui și de „sistem” care vorbește vrute și nevrute despre ce mai vede el pe Internet, în timp ce eu mă uit aiurea pe geam, la o conversație într-un tren încremenit în cîmp care nu mai pornește, la o masă unde am nimerit întîmplător cu o familie din Ardeal care se ghiftuia și între două țuici parcă s-ar fi pronunțat numele ăsta. Acum încerc să-mi amintesc niște lucruri, dar oricum numele nu mi-a spus nimic, nu m-a interesat sau, mai degrabă, l-am ignorat. În mod sigur nu l-am auzit la bibliotecă, la vreun festival de film sau la o lansare de carte, în vreo cafenea sau prin locurile pe unde mai umblu eu. Nu l-am auzit nici la radio sau la TV, oricum la TV nu mă mai uit de cinci ani, iar radio ascult doar în mașină, la drumuri lungi, de obicei Rock FM sau Radio România Cultural, era imposibil să-l fi auzit acolo. Însă sîmbătă, în Obor, l-am auzit clar și îmi dau seama că l-am și procesat. Ieșisem din hala nouă cînd a început brusc să ningă, a fost unul dintre acele momente magice care durează fix cinci minute, după care piețarii sau oborenii (cum le zic eu) s-au refugiat de „urgia albă” pe terasa cîrciumii La platou, unde au dat repede berea Neumarkt pe vodcă și coniace ca să se încălzească, într-o jumătate de oră toată cîrciuma era mangă. Nu-mi place locul, e gălăgios și plin de bețivi, dar prefer să mai dau cîte o raită pe aici, tocmai pentru că este unul dintre puținele locuri din București – și acum îmi dau seama de asta – unde pot să iau contact în mod direct cu omul de rînd, cu „poporul” (cîrciuma „principală”, cea cu faimoșii mici, s-a umplut de hipsteri și de străini). Așadar, pentru că n-am găsit o masă liberă, ne-am așezat la o masă cu doi oboreni pe la 40 de ani care se cinsteau, am tras cu urechea, s-a ajuns la inevitabila întrebare „Cu cine votezi?”. „Cum cu cine? Cu Georgescu!”, zice unul dintre ei. „Cine-i ăsta? De la ce partid? De la pesedeu?” „Nu-i, dom’le, de la nici un partid... e independent. Un mare patriot! Și nici n-a furat cum au furat toți ăilalți, se vede pe fața lui că n-a furat... el ține cu noi, cu România.” Și cam asta a fost toată discuția, iar eu în sinea mea m-am bucurat – un caz izolat, probabil, dar uite că votează un independent, deci măcar nu votează pesedeul, iar dacă e vreun naționalist dement, cu atît mai bine, îi mai ia din voturi lui Simion. O logică ce, din păcate, s-a dovedit a fi, 24 de ore mai tîrziu, total greșită. Așa că încerc să-mi pun ordine în gînduri și să găsesc justificări, mai degrabă de ordin personal.

# Am cont de TikTok de aproape doi ani, mi l-am făcut în ideea că scriu cărți pentru copii și că majoritatea cititorilor mei acolo sînt, pe TikTok. Nu l-am folosit niciodată – mi-am dat seama că e un efort prea mare pentru mine să fiu prezentă (și) acolo, să-l întrețin, să învăț ceva nou, diferit față de ceea ce mi-era deja cunoscut, mijloacele de promovare clasice. N-am înțeles algoritmul (cum nu-l înțeleg nici pe cel de la Facebook) și nici n-am încercat să-l înțeleg, e vina mea, am ridicat din umeri și mi-am zis că nu mai am vîrsta potrivită pentru așa ceva. Însă m-am mirat atunci cînd am descoperit că un prieten, la rîndul lui scriitor pentru copii, ceva mai activ decît mine pe TikTok, a strîns vreo 30.000 de like-uri la un clip de 5 secunde în care arată, fără să spună nimic, cum se scoate din folie o carte. M-am mirat și mai tare cînd am descoperit că există „scriitori” de TikTok (așa cum pot fi președinți de TikTok), o fată de nici 20 de ani a „scris” un roman fantasy care s-a vîndut în milioane de exemplare doar datorită fanilor și prezenței ei non-stop pe TikTok. N-am folosit contul, dar mi-am pierdut cîteva ore bune pe acolo. Mi-am dat seama că dă dependență. Consumi clipurile alea ca pe popcorn, nici nu se termină bine unul că treci imediat la altul, sînt mii și milioane de ferestre ale lumii în care trăim care se deschid aproape simultan în fața ta, te plimbă instantaneu din India pînă în America, nici nu ai timp să acumulezi informația, doar privești. Așa că îi pot înțelege pe ăștia mici că sînt dependenți de TikTok și că noi, cei de pe Facebook, sîntem într-adevăr cringe, sîntem bătrîni.

# Da, trăim în bule. Trăim din ce în ce mai izolați, din ce în ce mai departe de lumea „reală”, desprinși de ceea ce se întîmplă în jurul nostru, inclusiv de comunitățile din care facem parte. De pildă, ședința de bloc – în urmă cu douăzeci de ani avea loc „în format fizic”, la ultimul etaj, în spălătorie, mai vedeai și tu ce vecini ai, cu cine „împarți” blocul, ce mai zice unul sau altul, cu cine votează, acum există grupuri expeditive de WhatsApp. Există grupuri de părinți, grupuri de foști colegi de liceu, grupuri de concitadini (de tipul „Ești din Tecuci, dacă...”), iar comunitățile reale încep treptat să dispară. Nu mai știm mai nimic unul despre celălalt, iar Internetul ne oferă luxul de a ne alege oamenii de care vrem să fim înconjurați și cu toții ne dorim să avem în jurul nostru numai oameni drăguți, cu aceleași valori și opinii ca și noi, vrem să stăm departe de mojici, de mitocani. Toleranța a devenit zero. Însă dacă nu-i mai „vedem”, asta nu înseamnă că ei nu mai există. Intrați, de curiozitate, în grupuri de Facebook dedicate rețetelor culinare (grupuri de gospodine), vacanțelor all-inclusive sau salvării pisicilor. Să vedeți acolo cît analfabetism funcțional, cîtă prostie, cîtă răutate, oameni care caută conflict și se ceartă din orice, pornind de la bobul de mazăre din salata de boeuf și sfîrșind cu o amărîtă de mîță găsită pe stradă. M-am înscris într-un un grup despre Thassos pentru că plănuiam o vacanță în Thassos și citind comentariile de acolo am dat peste aceiași conaționali mojici și mitocani de care m-am tot ascuns ani întregi în „bula” mea. Desigur că n-am mai mers în nici un Thassos, însă dacă n-ar fi existat Internetul probabil că aș fi mers și aș fi avut o experiență. Proastă, dar din care să trag niște învățăminte, poate că acolo aș fi auzit și de Călin Georgescu.

# Nu știm ce se întîmplă în țară, „în teritoriu”, cum se zice. Drumurile noastre zilnice sînt limitate – acasă, la job, din nou acasă, ceva Internet, ceva Netflix, o cină în oraș cu trei prieteni reali (dacă ne-au mai rămas) la un restaurant drăguț, un eveniment cu oameni „de calitate”, un concediu dacă se poate cît mai departe de conaționalii români. Mîncarea ne vine de-a gata, la supermarket – nu mai stăm de vorbă cu un cioban, cu un văcar, cu un măcelar. Nu știm ce gîndesc acești oameni. Eu am mare noroc că (din cînd în cînd) mai fac filme documentare, așa că ies din casă, merg „pe teren”, aflu cu cine votează Gogu pe care tocmai l-a părăsit nevasta, a plecat la muncă în Spania și pe el nu l-a luat, l-a lăsat de izbeliște să-și bea mințile într-un nenorocit de sat din Ardeal unde tot ce înseamnă „afacere” – minimarket, baltă de pescuit, pompă de gaz – este proprietatea primarului care întîi a fost la pesedeu, apoi la peneleu și acum e iarăși la pesedeu. Gogu e supărat pe el, face parte din „sistem”. S-a lăsat și de băut, iar acum e cu biserica, merge la toate slujbele și uite așa mai aflu că popa slujește la două biserici, că nu-i ajunge una, așa că la una dintre ele a programat slujba de Înviere la ora 9 dimineața, nu putea să fie la miezul nopții în două locuri în același timp. Nu știu însă ce i-a zis părintele lui Gogu de s-a dat pe brazdă și s-a făcut băiat cuminte. Nu știm ce se întîmplă, de fapt, în afara țării, diaspora asta e un mit. Și nu înțelegem logica de aici – cum naiba să pleci tu la muncă în străinătate, să profiți din plin de politica pro-europeană a țării tale care e membră UE etc., să ai libertatea de a te duce unde vrei tu, fără restricții, să fii încurajat în țara de adopție să cîștigi un ban cinstit, să-ți faci un rost și totuși să votezi cu un ultranaționalist de pe TikTok? Da, nu știm nimic, ceva ne scapă.