Pînă cînd trebuie să muncim în viața asta? – eu muncesc puțin și cam în silă

Citeam pe Facebook o mărturisire a unui prieten virtual care de vreo trei luni călătorește prin India cu rucsacul în spate și nu știe cînd are de gînd să se întoarcă. El povestea acolo că a muncit pe brînci pînă pe la 30 de ani (în publicitate), după care și-a început propria afacere care i-a mers foarte bine, însă a decis să „se pensioneze” la 40 de ani, adică acum nouă ani. Le-a spus de la bun început partenerilor lui: „Băieți, eu la 40 de ani vă las!”. Și exact asta a făcut. După care a început să călătorească fără să facă din asta un alt biznis (cum fac mulți – vlog de călătorie etc.), alegînd în general destinații ieftine (și calde), pentru a căuta, printre altele, un sens al existenței, al libertății. Pe prietenul meu îl cheamă Cristian Lică – îi urmăresc postările, sînt interesante, i-am luat la un moment dat și un interviu pentru Dilema, într-un Dosar despre kitsch pentru că deschisese un muzeu al kitsch-ului în Centrul Vechi care era într-un fel și un muzeu al comunismului, al nostalgiei, al anilor ’90. Dar asta era înainte ca el să abandoneze orice activitate lucrativă. Povestea lui și decizia de a nu mai munci de la 40 de ani, de a nu mai fi un element activ (și productiv) al societății care să aducă bani la buget mi-au dat de gîndit. Mi-am dat seama că nici eu nu sînt departe, deși nu am reușit și probabil că nici nu voi reuși în viitorul apropiat să mă desprind de tot. Mă încadrez într-o altă categorie, mai „de mijloc”, însă invidiată de mulți – niciodată nu am avut un job cu program fix, niciodată nu am semnat vreo condică și nu mi-a sunat alarma ceasului în fiecare zi ca să merg la serviciu. Nu a fost neapărat alegerea mea, așa s-a întîmplat, însă, la un moment dat, mi-am dat seama că nu aș mai putea trăi altfel.

Bunica mea de la Cluj a fost toată viața ei casnică, iar eu mi-o amintesc și pe la 80 de ani robotind de dimineață pînă seara. A crescut copii și nepoți, făcea curățenie și gătea pentru toată familia, în plus era croitoreasă, cosea rochii, bluze și fuste pentru vecine și cunoștințe pentru niște sume uneori aproape ridicole sau, în timpul comunismului, pentru produse – primea la schimb lapte, ouă, unt, cîte un pui de la țară (pe atunci activitățile liber-profesioniste nu erau oricum acceptate). Dar pentru că nu a avut nici un fel de vechime „în cîmpul muncii”, nici măcar o zi de muncă în fabricile și uzinele patriei unde de multe ori se freca menta, nu a primit nici o pensie. A suferit din cauza asta. Dar mai ales din cauza unui stigmat – femeia care stă acasă și nu face nimic. Oare bunica mea chiar nu a fost un om harnic, un om muncitor? Chiar și-a trăit toată viața degeaba?

O singură dată m-am angajat într-un trust de presă unde trebuia să mă prezint în fiecare zi „la birou”. După vreo două săptămîni am primit și o cartelă electronică cu numele meu și cu care aveam acces în clădire. Cartela cu care trebuia „să pontez”. În ziua aceea, mi-am dat demisia. Mi-am dat seama că acea cartelă mă lega pe termen lung și nejustificat de un loc care nu mă reprezenta cu nimic, care mă înregimenta. Dar și că prezența mea acolo zi de zi era de-a dreptul inutilă, ce-aș putea face opt ore la un birou care nu era al meu, în fața unui computer? În cea mai mare parte a timpului eram de fapt pe scara de serviciu, cu alți colegi jurnaliști, la fumat – să zicem că făceam schimb de experiență. Așteptam cu nerăbdare pauza de prînz. De la ora 9 mă gîndeam ce voi mînca la ora 12, nici un minut mai tîrziu. Știam pe de rost meniurile de la cele două birturi „corporatiste” din apropiere. După masa de prînz mi se făcea somn și dormitam pînă pe la 5, cînd trebuia să plec. Cînd ajungeam acasă, îmi făceam treaba pe care trebuia să o fac „la birou”, dar nu reușeam din cauza spațiului impropriu, a colegilor de la Sport care se uitau la vreun meci cu sonorul tare sau a celor de la Politic care dezbăteau ultimele declarații de la Guvern. Niciodată nu m-am simțit mai liberă ca în ziua în care mi-am dat demisia și am predat cartela electronică. Mergeam pe stradă și pluteam.     

Totuși, întrebarea este ce faci cu toată această libertate care uneori e doar aparentă. Ești cu adevărat un om liber? Sau poate că ar fi mai bine pentru tine și pentru disciplina ta interioară să fii un om cu un „program” stabilit de alții? Aici lucrurile sînt discutabile. Adevărul este că după 40 de ani am realizat, exact ca amicul meu de pe Facebook care se plimbă acum prin India, că îmi place din ce în ce mai puțin să muncesc. Prin muncă înțeleg tot felul de activități, de contracte, de angajamente pe care le accept exclusiv pentru bani, pentru a supraviețui. Nu-mi mai aduc nici o satisfacție și din cauza faptului că, cel puțin în România, cîștigul material este mult mai mic decît efortul depus. Muncesc, ca și voi toți, ca să plătesc facturi, să cumpăr mîncare de la supermarket și să ies, să zicem, o dată pe săptămînă în oraș. Cîștig niște bani care mi se scurg printre degete. Am început să obosesc, așa că am decis să muncesc din ce în ce mai puțin (și cam în silă), în afară de scrisul la liber, pentru mine, literatura (pe care nu o consider o muncă, ci o vocație). Într-o societate ideală, un scriitor care vinde binișor n-ar mai trebui să se dea peste cap, să facă alte o sută de activități ca să supraviețuiască, dar nu trăim într-o societate ideală. M-aș „pensiona” și mîine dacă aș putea, m-aș elibera de toate activitățile lucrative, consider sincer că am muncit destul pînă la vîrsta asta și am contribuit într-un mod eficient la dezvoltarea societății. Prietenul meu de pe Facebook spunea că în primii cîțiva ani de „pensionare” voluntară se simțea vinovat cînd el se plimba pe malul mării prin Spania și foștii lui colegi erau la job și depuneau eforturi „în cîmpul muncii”. Își punea întrebarea dacă nu cumva e un trîntor, într-o lume în care toți oamenii sînt precum albinele într-un stup. Ei bine, sînt multe zile în care nu am nimic de făcut și nu mă simt deloc vinovată pentru asta. Însă mă enervează din ce în ce mai mult zilele în care am ceva de făcut. Treptat, orice formă de muncă ce nu mă interesează în mod direct, care nu-mi dă o satisfacție personală, mi se pare o corvoadă. În schimb, îmi place să mă plimb, să descopăr locuri noi, să mă uit la oameni și uneori pur și simplu să stau. Nu consider că aceste momente „de stat”, de contemplare, în care ești singur cu tine, sînt o pierdere de timp, ba dimpotrivă. Și deja nu-mi mai doresc să contribui la evoluția societății pentru că îmi dau seama că nici societatea nu mai are cu ce să contribuie la evoluția mea.  

Totuși, dacă ar gîndi cu toții ca mine, am avea o planetă de trîntori, de oameni care sînt deja sătui de muncă la 45 de ani (nu la 65-70, cînd le impune legea) și nu mai vor să continue să muncească. Vor să se plimbe, să-și trăiască un pic viața sau să stea degeaba. Oare? Am mulți prieteni workaholici care chiar nu știu ce să facă cu viața lor de dincolo de muncă. Timpul liber îi agită, nu știu cu ce să și-l umple, oameni care la pensie fac depresie pentru că se simt inutili. Mai sînt oameni cărora le plac ierarhiile, le place să se afirme și unde se pot ei afirma în altă parte decît la locul de muncă? Oameni care vor să-și demonstreze ambițiile, calitățile și să devină șefi. În plus, cei mai mulți oameni vor să agonisească. Să-și schimbe mașina, să-și cumpere încă o casă sau mobilă nouă în bucătărie, să lase ceva urmașilor. Să facă credite pe care după aceea vor fi nevoiți să le acopere. Oameni cărora poate că nu le place să muncească, dar merg la job în fiecare zi cu scîrbă și cu lehamite, înțeleg că job-ul ăla poate însemna un televizor nou, o consolă pentru ăla micu’, cel mai nou model de iPhone, o vacanță în Grecia etc. Mai sînt și oameni – puțini, e adevărat – care își fac meseriile din vocație și cu talent. Chiar azi m-am întîlnit cu o amică avocată, m-a emoționat cu cîtă pasiune aborda un rahat de litigiu, cum scotocea prin acte cu o curiozitate detectivistică, cum îi sclipeau ochii cînd mai descoperea cîte ceva. Am plecat de acolo cu o energie pozitivă: uite un om care încă nu s-a plictisit, muncește de plăcere!