Oradea – cîteva impresii și ipostaze

Abia m-am întors din rezidența mea de la Oradea (care a fost posibilă prin Bursele și rezidențele de creație literară ale revistei Familia) și deja sînt nostalgică după oraș. Mi-au plăcut nenumărate lucruri în Oradea (și puține au fost cele care nu mi-au plăcut), în primul rînd starea de bine care mi-a lăsat-o locul în sine. Totuși, îmi dau seama că nu poți cunoaște un oraș într-o ședere de doar trei săptămîni și orice părere poate fi una strict subiectivă și pe alocuri superficială. Recunosc, am fost doar un vizitator, iată cîteva impresii:    

# Oradea e un oraș prietenos cu pietonii (dar și cu bicicliștii, am văzut cam peste tot piste – apropo, aici nu se merge cu bicicleta, ci cu „bița”), așadar mi-am reluat cu plăcere lungile plimbări pe jos zilnice pe care în București le cam abandonasem. Orice, mai ales în zona centrală, e „la 20 de minute distanță”, așa ți se spune dacă întrebi, însă mergînd alene 20 de minute și cu încă 20, ajungi fără vreun efort la 15.000 de pași, nu mi s-a mai întîmplat de mult să-mi depășesc „obiectivul de mișcare” timp de două săptămîni. Nu că mi-ar păsa neapărat de această obsesie modernă, însă mă „certa” telefonul. Totuși, trecerile de pietoni sînt destul de haotic sistematizate, în ultima vreme s-au construit tot soiul de pasaje rutiere, așa că de multe ori ești nevoit să ocolești vreun kilometru ca să traversezi strada. Iar la semafor aștepți minute în șir, în vreme ce timpul destinat pietonilor nu depășește zece secunde, trebuie să fii împiciorongit ca să treci rapid dincolo, noroc că șoferii sînt răbdători, nu am auzit nici măcar un claxon. La un astfel de semafor o băbuță mi-a povestit viața (probabil). În limba maghiară. N-am priceput nimic.

# Cetatea mi-a plăcut la nebunie. Cu o istorie complicată și sîngeroasă, au încercat să o cucerească pe rînd mongolii, turcii – ăștia chiar au reușit și au transformat-o în pașalîc, chiar și Gheorghe Doja a trecut pe aici și Mihai Viteazul, care a făcut cadou un tun (mai multe despre istoria cetății puteți citi pe net). Acum e restaurată impecabil, are un aer sobru și auster așa cum îi șade bine unei cetăți de peste 1.000 de ani, fără nici o urmă de kitsch și – ceea ce mi-a plăcut cel mai mult – nu e împînzită de terase, cîrciumi, chișocuri și tiribombe cum se întîmplă cu toate obiectivele de acest gen din România. Dar am prins și un night party în șanțuri, cu scenă montată, boxe date la maximum și un soi de DJ-ială care a durat pînă tîrziu în noapte și care m-a indispus, zidurile din secolul al XVI-lea se zguduiau ca la cutremur. Aș limita astfel de evenimente aici, deși știu că scopurile sînt comerciale. E un loc atît de bun pentru evenimente culturale, aș vedea de pildă un festival de literatură, lecturile publice în piața din interiorul cetății ar fi o încîntare.        

# Muzee. Recunosc, mi-am cam pierdut obișnuița de a merge la muzee într-un oraș nou, prefer exteriorul, strada, viața orașului. Totuși, nu puteam rata Casa Davras-La Roche care găzduiește primul muzeu Art Nouveau din România și care e o bijuterie. Fără a fi opulentă și cu un mobilier mai degrabă minimal, dar care ilustrează perfect epoca, vila îți creează un sentiment de intimitate, aproape că-ți vine să te muți acolo pentru a-ți bea în fiecare zi cafeaua pe terasă sau în grădină și a te simți important în buricul tîrgului sau a găti vechi rețete ungurești în micuța bucătărie. Mi-a plăcut felul în care se filtrează lumina aici atunci cînd pătrunde prin ferestre, e o lumină blîndă, aurie care îmbracă un spațiu atemporal. M-a impresionat Muzeul Istoriei Evreilor (să nu-l ratați, chiar dacă nu este chiar în centru), amenajat în sinagoga ortodoxă Aachavas Rein, la parter am aflat poveștile industrașilor evrei și ale palatelor pe care le văzusem deja în centru, e o comunitate veche care a început să se închege pe la începutul secolului al XVIII-lea, etajul e dedicat deportării și victimelor Holocaustului, cu informație bine structurată, cîteva obiecte, o hartă, instalații de un puternic impact vizual, emoționant, am ieșit din muzeu cu ochii în lacrimi, nu mi s-a mai întîmplat de la Muzeul Genocidului din Sarajevo.      

# Pietonala. Cu toate că orașul are un aer de tîrg tihnit, „pietonala” – Calea Republicii – e vie la orice oră, împînzită de restaurante, cafenele (cele mai scumpe din oraș, desigur), de turiști, dar și de mulți localnici care ies la plimbare ca să caște gură, să vadă și să fie văzuți. „Pietonalele” orașelor din Ardeal sînt altfel decît cele din sud, au un alt aer decît Centrul Vechi din București, dau un ritm orașelor, sînt aici altfel de fițe, mai suportabile. M-am oprit la o terasă care, seara, părea mai puțin gălăgioasă ca altele, mi-am dat imediat seama și de ce – tinerii de pe terasă se uitau pe un ecran imens nu la vreun meci de fotbal, așa cum era de așteptat, ci la emisiunea Insula iubirii, chiar rezervaseră mese în fața televizorului pentru vizionare. M-a surprins faptul că era vorba de perechi de prieteni, cîte două fete (care sorbeau cocktailuri cu paiul), cîte doi băieți (care beau bere), fetele suspinau, băieții mai comentau între ei, m-am întrebat de ce în loc să se uite la emisiune nu se mută cu toții la o masă și nu o pun de-o insulă a iubirii doar a lor.        

# Malul Crișului. Te poți plimba cîțiva kilometri, poți alerga dimineața sau poți pur și simplu să stai pe iarbă și să te gîndești la ale tale, nu te deranjează nimeni. Mi-a plăcut că malul Crișului nu e sistematizat, nu e îndiguit de betoane (așa cum s-a întîmplat cu Dîmbovița în perioada ceaușistă), e lăsat cît mai sălbatic, de fapt e un parc umbros, o luncă, poți vedea aici tot felul de păsări, copaci bătrîni cu rădăcini noduroase, pești mari înoată în apele rîului și sar după muște, întîlnești pescari. De altfel, simți faptul că rîul e o arteră a orașului, chiar dacă nu una turistică, nu are bărci sau mai știu eu ce, probabil că nu e suficient de adînc pentru navigație, însă mereu te lovești de Criș, îi cauți podurile ca să treci dintr-o parte în alta și inevitabil, la un moment dat, ajungi să mergi de-a lungul malului. M-am simțit bine aici mai ales la apus, de fiecare dată cînd m-am oprit să beau ceva la unul dintre barurile de pe mal, cu o perspectivă frumoasă asupra rîului, dar și a centrului, în depărtare, cu palatele lui peste care coborau umbrele serii.     

# Ocska sau „oborul” lor, tîrg de vechituri celebru din afara orașului care se organizează în zilele de week-end (mulțumesc, Lavinia, că ți-ai făcut timp să mă însoțești!), vara, sub un soare năucitor. Kilometri întregi de tarabe cu haine la 2 lei sau cu pantofi la 10, dar mai ales cu mii de cutii de carton cu tot felul de fleacuri, îți ia ore să scotocești printre bibelouri, colecții de mașinuțe teleghidate, pahare de cristal sau porțelanuri, mileuri cu pisici, mici obiecte aparent inutile, dar care au o istorie, un trecut, e imposibil să pleci de acolo cu mîna goală. M-a impresionat negativ sectorul de animale, unde am văzut niște iepuri giganți, cîini, porumbei de rasă și gîște moțate, toate zăceau într-un soi de letargie, într-o căldură infernală, în cuști, fără nici un strop de apă la dispoziție, aici ar trebui să intervină vreo organizație de protecție a animalelor. Trist.     

# Ruin Bars, după modelul celor de la Budapesta. Moszka Cafe, Lokal, Bodega. Ascunse în curți dărăpănate, nu dai de ele decît dacă-i întrebi pe localnici, care îți indică niște ganguri care aparent nu-ți spun nimic. Boeme, cu un decor surprinzător, ieftine, vesele, pline de tineri pînă tîrziu în noapte, o viață de noapte vie pe care nu o anticipai la Oradea și care mie mi-a amintit de Vama Veche în vremurile bune.   

# M-au înduioșat market-ul Ieftinel și în general ABC-urile (noi, în sud, nu mai avem astfel de magazine mici, afaceri de familie, deschise pînă tîrziu, cu frigidere burdușite de băuturi reci ca gheața, le-au îngropat lanțurile de supermarket-uri), magazinul „Covorașul magic” din piață și cabinetul ginecologic „Geneza”.