Ființe și lucruri

Întrucît interesul pentru tensiunile lumii americane a crescut enorm pe mapamond în ultima vreme, am început și eu să-mi amintesc, tot mai des, momente și revelații din stagiul meu academic petrecut în Lumea Nouă în prima parte a anilor ’90. Rețin că m-a impresionat atunci un lucru pentru care noi, românii, nu aveam antene de percepţie, abia ieșiți din comunism. Este vorba despre relaţia stabilită între individ şi universul lui înconjurător. Prin contrast, noi, evadați dintr-un regim unde supraviețuirea zilnică era principala preocupare, nu dovedeam subtilitate, nu arătam rafinament în raporturile noastre cu mediul şi cu ceilalţi. Ne intersectam maniheist cu reprezentările lumii, nemanifestînd subtilitate pentru nuanţele şi detaliile aşa-zicînd „marginale” (adesea mai revelatoare decît „adevărurile” inexpugnabile). Americanii, dimpotrivă, şi-au creat o cultură umanistă a „amănuntului semnificant”, scoţînd sensuri existenţiale din realităţi subsidiare, realităţi pe care membrii elitei intelectuale autohtone tradiționale le socoteau, de regulă, trivialități, cînd nu le luau peste picior pur şi simplu. În cazul americanilor, se poate vorbi, desigur, şi de o etnogeneză diferită de oricare alt proces de formare a unei naţiuni în istoria mondială. În epoca pre-modernă, coloniştii Lumii Noi refac, practic, un experiment „pre-istoric”, cel al desţelenirii teritoriilor virgine şi sălbatice. Era firesc de aceea ca legătura lor cu alteritatea (ce include, fără îndoială, şi totalitatea fiinţelor şi lucrurilor vieţii, în complexitatea lor) să se construiască pe paradigme oarecum singulare. Omul şi-a asumat, în acea „Americă a pionierilor”, vorba lui G. Călinescu, o identitate mult schimbată (în raport cu identităţile generice ale celorlalte lumi şi continente), izvorîtă din joncţiunea individului cu elementele universului „ne-uman” (indispensabile, de altfel, în procesul desţelenirii).

Personal, am remarcat înclinația americanilor către „empatia” cu fiinţele şi lucrurile „celelalte”, „empatie” vizibilă în detaliile aparent nesemnificative ale comportamentului diurn. Am văzut gesturi interesante în America, a căror simplă enumerare devine un indiciu ilustrativ. Aici sînt pensionaţi, de pildă, căţei utilitari (poliţişti, sanitari etc.) în ceremonii fastuoase la care, de obicei, asistă, cu seriozitate, întreg staff-ul profesional al instituţiei unde patrupedul şi-a desfăşurat activitatea ani de zile. La fel se procedează, în armată, cu fregate şi avioane de luptă, considerate ieşite din uz şi, ca atare, trecute pe linie moartă (frecvent, în muzee militare şi nu la fier vechi, ca la noi). Aliaţii noştri de peste Ocean obişnuiesc să decoreze găini (au făcut-o, festiv, în urmă cu două decenii, în semn de recunoaştere pentru rolul imens pe care domestica zburătoare l-a avut în salvarea de la înfometare a naţiunii, de-a lungul anilor de restrişte, din fazele de dezvoltare puritană a Americii). Preşedintele graţiază un curcan la fiecare Thanksgiving Day (Ziua Recunoştinţei), curcan care va muri, în consecinţă, de moarte bună. În SUA, vezi animalele de companie cele mai neaşteptate, de la ţestoase, şoimi şi maimuţe pînă la pitoni, iguane şi şoareci. Tot aşa, majoritatea obiectelor care alcătuiesc cadrul comun al americanului primesc nume (sau apelative familiare), constituindu-se, indirect, într-un univers viu, apt de comunicare. Nu întîmplător, cred, pisicile, cîinii, vrăbiile, porumbeii ş.a. dezvăluie, în America, o familiaritate aproape stranie cu individul (oricine ar fi el), situîndu-se departe de „sălbăticia” sub incidenţa căreia ne imaginam noi, românii, pe atunci, aceste animale. Ele reprezintă, la rîndul lor, o parte din menționatul spaţiu viu, cu care omul nu doar interacţionează, ci şi comunică.

Dacă ar fi să emit o judecată generală vizavi de relaţia insului cu celelalte lucruri, în Lumea Nouă, aş spune, fără să ezit, că este una esenţial umană. Americanii umanizează lumea în totalitatea sa, cuprinzînd, în efortul lor pancivilizator, lucrurile şi fiinţele vieţii. Faptul le asigură o aşezare mai comodă – aproape confortabilă – în propria istorie (măcar în acea istorie americană de dinainte de atentatele newyorkeze, pe care eu am cunoscut-o şi am preţuit-o enorm). E, pînă la urmă, în gestul „domesticirii” întregii alterităţi un instinct pragmatic, de autovalidare şi supravieţuire. Ştiu că americanii sînt încă „tineri”, din punct de vedere istoric, şi, prin urmare, marotele lor primesc uşor dispreţul nostru, al exponenţilor „bătrînelor” civilizaţii. Am convingerea însă că, în plan macroistoric, cel puţin uneori, cei care nu au „tineri” se văd confruntaţi cu nevoia de a şi-i cumpăra. Cu marote cu tot.