„Îmi plac accidentele și imperfecțiunile” – interviu cu fotograful Jim HERRINGTON –

Expoziția de fotografie The Climbers / Cățărătorii a marelui fotograf american Jim Herrington va putea fi văzută în Piața Sfatului din Brașov în perioada 16 septembrie – 16 octombrie, ca parte din programul celei de-a 9-a ediții a Alpin Film Festival. The Climbers (2017, www.theclimbersbook.com), albumul cu 60 de portrete alb-negru care surprinde spiritul legendelor alpinismului mondial, remarcate în prima jumătate a secolului 20, a fost distins cu Marele Premiu și Premiul pentru Istoria Alpinismului la Banff Film&Book Festival din Canada. Vernisajul expoziției va avea loc marți, 17 septembrie, la ora 18, în Piața Sfatului din Brașov, în prezența lui Jim Herrington. Programul evenimentelor din cadrul Alpin Film Festival este disponibil la https://alpinfilmfestival.ro/evenimente-2024.

Cum s-a născut și conturat proiectul fotografic premiat The Climbers, pentru care ați realizat portretele pionierilor alpinismului din întreaga lume, și care a fost aspectul cel mai dificil, sau poate cel mai neașteptat, în definitivarea lui?

La început nu a fost gîndit chiar ca un proiect, motivele pentru care făceam acele portrete erau mult mai simple. Munții Sierra Nevada din California sînt un loc de suflet pentru mine, nu doar pentru că acolo am făcut cîteva ascensiuni eu însumi, dar și pentru că sînt niște munți cu o istorie de care eram foarte interesat. Exploratori, pictori, poeți, fotografi, chiar și regizori de la începuturile Hollywood-ului și-au pus acolo amprenta creativă. De asemenea, o primă și importantă perioadă din istoria alpinismului american s-a scris acolo.

M-am întrebat cum era pe timpuri, pe vremea cînd, ca să ajungi acolo, făceai un drum hurducăit de două zile cu mașina, iar odată ajunși, tu și tovarășul tău, agățat la celălalt capăt al funiei de cînepă, erați singurii cățărători pe o stîncă din întregul masiv muntos. Cum s-a dovedit, îi mai puteam întreba aceste lucruri doar pe doi oameni, doar ei mai trăiau din acea echipă care a făcut prima ascensiune, în 1931, pe versantul estic al Vîrfului Whitney (4.421 m), pe numele lor Glen Dawson (1912-2016) și Jules Eichorn (1912-2000).

Așa că planul meu a fost doar să-i caut și să-i fotografiez. În acel moment nu realizam că urma să mă implic într-un proiect care avea să se desfășoare pe durata a douăzeci de ani, timp în care amîndoi, și Glen Dawson, și Jules Eichorn, aveau să plece și ei dintre noi.

De-a lungul carierei dumneavoastră ați realizat portretele fotografice ale unor muzicieni, actori, scriitori și ale altor personalități faimoase: membrii trupelor The Rolling Stones și The Black Keys, muzicienii Jerry Lee Lewis, Dolly Parton și Tom Petty, actorii Ian McKellen și Morgan Freeman, scriitorul Cormac McCarthy, doar pentru a-i numi pe aceștia, adică o foarte mică parte. Cum se desfășoară ședința foto: aveți abordări diferite pentru fiecare în funcție de arta lui? Cît din ceea ce face artistul respectiv aveți nevoie să cunoașteți pentru a-i face portretul potrivit?

Cei mai mulți artiști pe care i-am fotografiat se numărau deja printre artiștii mei favoriți. De obicei, cunosc foarte bine ceea ce ei creează și chiar am un mare respect pentru viața pe care au dus-o. Dar metoda mea de lucru e aceeași de fiecare dată. Pe vremuri îmi plănuiam atent ședințele foto, chiar dacă uneori ajungeam să nu fac ceea ce-mi propusesem. Astăzi însă, instinctul și experiența îmi permit să găsesc soluții creative satisfăcătoare pentru întîlnirea cu oricine. Nu mai folosesc atît de frecvent un studio foto așa cum făceam odată, așa că de cele mai multe ori mă folosesc de lumina naturală, atîta cîtă este, a unor locuri cît mai neașteptate. Asta cere o anume agilitate.

Există vreun artist pe care v-ar plăcea să-l fotografiați, dar n-ați avut încă ocazia?

De vreme ce pare că sînt interesat mai degrabă de persoane în vîrstă, mulți au apucat să moară înainte să-i întîlnesc, așa că am o lungă listă de artiști pe care nu am apucat să-i fotografiez și îmi pare rău că n-am făcut-o.

Dar dintre toți cei pe care ați apucat să-i fotografiați, dispariția căruia v-a afectat cel mai mult?

Cînd m-am apucat de fotografie nimeni dintre cei pe care-i știam nu murise încă, nu știam cum e să pierzi pe cineva. Acum, cînd nici eu nu mai sînt tînăr, atît de mulți oameni pe care cîndva i-am fotografiat au murit între timp, încît filozofia mea de moarte, dar și de viață, s-a schimbat foarte mult. Am ajuns să accept moartea ca parte din viață mult mai ușor decît atunci cînd eram tînăr. Cu toate astea însă, tatăl meu, pe care l-am fotografiat de nenumărate ori, tocmai a murit și acum trec printr-un nou proces de acceptare a morții.

Ce anume face ca un portret fotografic să fie bun? Care este secretul de a surprinde mai mult decît un chip?

Un portet bun, hmm... Nu am nici o idee. E diferit de fiecare dată, nu există o formulă, o rețetă, cel puțin nu pentru fotografiile făcute de mine. Există însă trei elemente care trebuie luate în calcul. Există chestiunea meșteșugului, detaliile tehnice necesare pentru a face o fotografie bună. Poezia liniilor, forma, contrastul, compoziția. Apoi e vorba și de momentul chipului respectiv. Nu știu niciodată ce va ieși și oricum niciodată nu-mi place să caut ceva anume. Este o formă de colaborare în sensul că nu cauți un secret, dar speri că vei găsi unul.

Care este genul de fotografie care vă interesează cel mai puțin? Și ce poate face un fotograf în epoca Inteligenței Artificiale care poate genera simulacre de fotografie? Care este relația dumneavoastră, în general, cu tehnologia?

Orice poate fi artă și cred că, după ce va trece perioada aceasta de probă chinuită, va exista și artă mare creată de Inteligența Artificială. Cu toate astea, nu am nici cel mai mic interes în această zonă. Fascinația mea pentru artă și pentru fotografie rezidă în dimensiunea ei tactilă, în ceea ce se poate face cu mîna. Îmi place organicul. Și deși întotdeauna m-am străduit să fiu cît mai bun cu putință din punct de vedere tehnic, îmi plac accidentele și imperfecțiunile care pot surveni atunci cînd folosești lumina, substanțele chimice și mecanica fotografiei. Nu am nici un interes în a mă așeza în fața unui monitor de computer pentru a obține lucruri „perfecte”.

Țineți conferințe în toată lumea, care sînt subiectele despre care vorbiți publicului?

Conferințele și atelierele mele sînt, de fapt, despre felul în care-mi duc viața în concordanță cu fotografia. Fiecare are propriile metode, și vorbesc despre cum mi le-am dezvoltat pe ale mele. Subliniez abordarea care are la bază lumina naturală pe care o ai la dispoziție într-un loc anume, faptul că îți trebuie un echipament minimal și povestesc cum ajung să călătoresc cu foarte puține scule, lucrînd uneori în locuri dificile, constrîns de situații complicate.

Nu cred în îmbunătățirea cadrului folosind echipament excesiv, cred în găsirea sensibilității decorului, dezvoltînd un „vocabular vizual” și găsînd soluții creative simple pentru a face fotografii bune. Prefer să mă bazez pe filozofie la fel de mult ca pe tehnică. Ceea ce ai în cap este mult mai important decît ce ai în geanta cu accesorii și scule de fotografiat.

Dacă ați putea trăi pentru o vreme într-o fotografie celebră, care ar fi aceea?

Nu mă pricep la jocul cu „favoritele”, dar în acest moment, cînd îți răspund la întrebări, chiar la miezul nopții, aș zice că mi-ar plăcea să intru într-o fotografie cu Bettie Page realizată de Irving Klaw.

interviu realizat de Marius CHIVU