Locul unde s-a-ntîmplat ceva

# Ioan Șerbu, Școala de la Brașov, Casa de Pariuri Literare, 2024.

Mi-aș fi dorit ca doctoratul acesta să fie unul mai literar decît, așa cum se prezintă azi, în formă edită, prioritar spre exclusiv istoric? Poate că da, căci, la urma urmelor, cercetarea privește un grup de patru scriitori, a căror formulă, intrată măcar în conștiințe dacă nu și în istorii, merită încă discutată meticulos și verificată ligamentar: Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și, în sfîrșit, Marius Oprea.

Cred, de asemenea, că autorului un astfel de exercițiu nu i-ar fi fost peste mînă. Poet el însuși, cu două volume publicate, Lego (2014), respectiv Krav maga (2018), Ioan Șerbu ar fi avut ocazia de a-și exersa dinăuntru eventualele virtuți latente de comentator. Pe de altă parte, admir la el tocmai această disponibilitate spre asceză savantă care-l face să rămînă fidel documentului, în dauna opiniei de gust și-a sofismului dansant. În felul acesta, Școala de la Brașov devine o lucrare obligatorie pentru orice viitor plonjon monografic în scrisul ultimelor patru decenii și nu o carte printre altele, disponibilă dialogului, polemicii și, în cele din urmă, secundariatului.

Dacă e să-i reproșez ceva, e faptul că și-a „înghețat” bibliografia în anul 2017, nemairevenind, de-atunci și pînă acum, asupra unor deschideri mai recente. E motivul pentru care apar mici defazaje, de felul celui care face, de pildă, ca Mihai Iovănel să fie citat cu Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (2017), dar nu și cu Istoria (2021) în care, totuși, cei patru sînt luați sub lupă cu bune rezultate. Nu m-aș fi cramponat de asemenea detalii dacă Șerbu n-ar fi dovedit, pe spații largi, că e el însuși interesat de ele și că ține în chip superlativ la acuratețe. Există la el o plăcere a rigorii, un ceremonial al seriozității care-l salvează din situații dintre cele mai riscante. Două exemple.

Primul ține de chestiunea generațiilor, prescrisă colocvial încă de pe vremea studenției mele și totuși de fiecare dată și de către (mai) toți repusă pe tapet cu o nonșalanță aproape cinică. E legitim să periodizăm așa literatura? Dacă da, cu ce unități de măsură? Uniforme sau fluctuante? Putem admite succesiuni decenale? Dar cîți îngeri, oare, încap pe un vîrf de ac, se întrebau, la fel de practic, medievalii.

Din rațiuni academice, firește, nici Șerbu nu evită aceste chestiuni. Numai că o face simplu, suplu și informat, convocînd, la nevoie, și intervenții mai puțin audibile, dar acute, cum e aceea a Mioarei Apolzan, după a cărei părere metabolismul culturii române (una tînără, de nu chiar puberală, cu tradiții volatile) e sensibil mai alert decît cel curent în Franța, unde un ciclu complet durează, cum s-a tot spus, nu mai puțin de trei decenii. Ceea ce ar îndreptăți, dacă nu realitatea, măcar ipoteza existenței unei generații ’90. Șerbu nu se oprește aici. Vin la rînd alte concepte: promoția (găselnița lui Laurențiu Ulici), grupul și, în fine, școala, asupra ultimelor două insistîndu-se util, fără razne și prisosuri, așa încît, deși amenința, principial, să fie plictiseala în stare pură, acest capitol de deschidere se-arată a fi, dimpotrivă, aproape pasionant, datorită modului în care autorul își proporționează precauțiile.

Căci brașovenii din Pauză de respirație sînt și un grup (în măsura în care osmoza lor se suprapune sociologic cu toate definițiile posibile), și o școală (atîta vreme cît au împărtășit și asumat un mentor de vocație longevivă, în persoana lui Alexandru Mușina). Tot prudent operează Ioan Șerbu și cu uriașul laborator de date pe care-l reprezintă arhivele CNSAS, pe care nu le consultă „judecătorește”, ca destui alții. Dosare de urmărire și, din păcate, dosare de rețea sînt filtrate judicios fără abuzuri cancaniere: atunci cînd găsește angajamente, nu și depoziții, Șerbu își echilibrează concluziile. Nu cheamă la bară, dar nici nu disculpă, amoral, după modelul „nici usturoi n-a mîncat...”.

Angajamentul lui Gheorghe Crăciun (sursa „Dikens”, trimisă spre clasare în 1984) ar putea fi, de pildă, o simplă făcătură, ceea ce nu înseamnă că și e o făcătură. Mărturiile unei poete locale despre Mușina, cu sau fără nume de cod, sună rău, oricît ne-am prevala de fricțiunile personale: „contestatar, avid de glorie, bani și recunoaștere generală a valorii proprii”. Întîmplarea face să fi forat și eu prin dosarul cu pricina, așa încît, colegial, mă simt dator să-i indic autorului o scăpare: e vorba de sursa SIL, poet optzecist, sub inițialelele căreia bănuiesc (vorba vine...) o anagramă nici măcar foarte sagace. Interesant mi se pare, iarăși, că o parte dintre scrisorile destinate lui Sorin Preda au fost copiate la Securitate. Șerbu nu pare să știe dacă ele au ajuns sau nu la destinatar: da, îl asigur. Corpusul a apărut într-un număr din Manuscriptum.

Cu adevărat revelatoriu însă mi se pare că din aceste arhive mocirloase autorul Școlii de la Brașov recuperează eficace două poeme inedite: unul apocrif (transcris din memorie de un informator), aparținîndu-i lui Bodiu, celălalt manuscris, însușit din corespondența lui Mușina: „Nimeni nu va auzi / această drezină trecînd peste oase / E o casă aici, sau doar pragul / dintre ochi și sîngele plictisit...”, scrie poetul Străzii Castelului 104 într-un Haicu jucat, de patru (în loc de trei) versuri.

Așadar: sîntem în primii ani ’80, Brașovul arată, cultural vorbind, ca un oraș industrial. Osatură artistică fragilă: niscai ingineri și o pletoră de veleitari aliniați. Funcționează acolo, e drept, o revistă, Astra, și-un cenaclu omonim. Nimic nu stă să se întîmple. Numai că, printr-o conjunctură care ține de oficiile epocii, fostul cenaclist de Luni Alexandru Mușina, repartizat ca profesor la o neverosimilă școală din Budila, încearcă să deschidă o fereastră de oportunitate: așa ia naștere Cercul literar 19, frecventat ba de unii, ba de alții, dar norocit cu prezența dinamică a patru liceeni de la „Unirea“ (unde și „șagunistul” Caius Dobrescu se va transfera, dornic de un aer mai liber și mai amical), luați în grijă, „antrenați” și încurajați în salutara lor revoltă vizavi de imediații predecesori.

Asta, deși cele două descinderi lunediste ale grupului, mijlocite de Mușina, s-au dovedit cît se poate de faste: Iaru & co. i-au întîmpinat frenetic pe mai tinerii lor competitori. Și, cred împreună cu Ioan Șerbu, exact în asta s-a vădit esențială personalitatea „maestrului”, ins liberal și, nu mai puțin, cîrcotaș, animat pînă la uitarea de sine de un spirit alert al contradicției. Chiar separîndu-se, în etape, toți au rămas ei înșiși, fideli unui spirit așa-zicînd radical: cei patru, „mașscriismului” (cuvînt-valiză, plecat de la imperative vertiginos biografice: „ca și cum m-aș scrie”) practicat nu neapărat în glumă, Alexandru Mușina – temperamentului său de creator de instituții.

De-aceea găsesc cu atît mai inspirată ideea lui Ioan Șerbu de a urmări nediscriminatoriu traiectoriile tuturor, cu adaosuri și hipertelii instituționale în cazul mentorului („alianța” cu Gheorghe Crăciun, cu Ovidiu Moceanu, cu Virgil Podoabă), cu solidarități și animozități de grup în cazurile celor patru (căci uneori viețile i-au împins către alegeri nu neapărat coincidente), cu rafinate nuanțări de distribuție: deși susceptibili de a fi raliați „echipei”, căci n-au fost străini de fenomen, Sorin Matei și Marius Daniel Popescu sînt plasați într-o rezervă corectă, pe post de martori de încredere.

Că a ieșit și-o literatură din această întîlnire, e-adevărat, dar s-au întîmplat și altele, de felul Facultății de Litere de la Brașov, de felul cursurilor de creative writing, în care pionieratul lui Mușina e completat, azi, de Simona Popescu, de felul unor alte eșaloane de scriitori, deja cu o vîrstă-două mai tineri (Andrei Dósa, Bogdan Coșa, Vlad Drăgoi, Florentin Popa), de felul unui maraton de poezie, al cîtorva publicații, ca Interval și, mai apoi, Corpul T, inventariate exhaustiv și prob în această carte.

O recomand, împreună cu altele cîteva, apariții (relativ) recente sau proxime, într-un cluster de familie din care cititorii Dilemei nu vor ieși nerăsplătiți. E vorba în primul rînd despre romanul Ghici cine trage în tine, reeditat în primăvară la Dezarticulat: o comicărie deșteaptă scrisă la șase mîini (Caius Dobrescu, Alexandru Mușina și Andrei Bodiu) sub semnătura fictivului Max Torpedo și în trucata „traducere” a Vitoriei Lipan, despre „maiorul” Eugen Simion, „căpitanii” Fane Neagu și Miron Soricescu și, în genere, despre lumea românească de-acum două decenii și un pic.

N-aș omite nici noua ediție din Trupul știe mai mult, „falsul jurnal” la Pupa Russa, îngrijită (într-o serie deja consistentă) de Carmen Mușat și Oana Crăciun la Polirom, nici seria „polițistă” a lui Caius Dobrescu de la Crime Scene Press (Moarte în ținutul secuilor, Recviem pentru nimeni, Cu inima-n dinți, Lumea de dincolo ș.a.), nici masivele volume ale Simonei Popescu, Cartea plantelor și animalelor (Nemira, 2023) și Opera poetică (Rocart, 2021), după cum aș sta cu ochii pe viitor (poate nu foarte îndepărtat), cînd necesara integrală Bodiu va apărea, așa cum sper să apară doctoratul lui Alexandru Funieru dedicat literaturii lui Mușina.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Editura Polirom, 2024.