Femei la graniță

LVI.

Maria,

Am purtat pantofii tăi de nuntă. Nu vreau să‑i pu­nem într‑un Muzeu al Modei, deși tot ritualuri de supu­nere sunt și moda, și nunta. Minate cu ovule radioactive. Vom pune pantofii tăi într‑un Muzeu al Experienței, sora celui de la Istanbul, curatoriat după principiul „fără furie și fără milă“. Nu aș pune în el decât pantofi, ai tăi și ai lui, musai și pe cei lăsați acasă ai iubitului care a mers desculț iarna până la Universitate, poate și niște papuci de casă purtați o singură dată. Muzeul ar fi într‑o parcare dintre blocuri și nu ar avea pic de autoironie, ceea ce l‑ar apropia destul de tare de o biserică.

Am nevoie urgent de un bucătar italian care să mă lămurească într‑o problemă spinoasă. E vorba tot despre un aluat și simt că doar un bărbat din cale‑afară de price­put ar putea să mă aducă un pic cu picioarele pe pământ.

LVII.

Sister,

Am auzit de câteva ori aici salutul servus, pe care nu‑l mai auzisem din copilărie — la bunici era singura formă de salut. Erau cuvintele mele de vară sau de iarnă: servus era un fel de acasă temporar și foarte așteptat. Pare că vine de la servus humillimus, domine spectabilis, dar ce s‑a păstrat în română (și în celelalte limbi în care mai cir­culă) e doar un tăciune. Deși îmi imaginez cu încântare câteva împrejurări profesionale în care mi‑ar plăcea să folosesc toată formula.

N‑am avut timp să mă uit după bărbați, mai ales că Spania e invitată de onoare. Îți spun doar, nu fără îngri­jorare, că mă uit la cu totul alte lucruri de la o vreme: la pantofi, la posibilitatea furiei, care se vede uneori când se încruntă sau când tresar. Mă uit la haine și la barbă și mă întreb dacă și lor li se pare (măcar unora?) că a‑ți lăsa barbă e o formă de tandrețe. Poate un fel de trădare a vigilenței lumii, a dimineților. Un pic de complicitate cu cineva foarte copilăros dinăuntrul tău.

*

Sis, orașul ăsta din care‑ți scriu era, până la Al Doilea Război Mondial, cel mai mare burg medieval încă intact din Germania. Bombardamentele (aliaților) au distrus mai tot orașul vechi (12 000 de tone de explozibil) și, pentru că oamenii de pe aici sunt foarte riguroși cu arhi­vele (cu memoria?), au reconstruit, după planurile vechi, tot orașul. E tot un tăciune.

M‑am gândit ieri toată ziua la textul pe care l‑ai șters, erau acolo lucruri puternice. De exemplu, ovulele radioactive de revoltă, asta e ceva foarte tulburător. Te atinge dacă te uiți la încâlceala maternității altfel decât cu duioșie.

Sister, din orașul ăsta din care‑ți scriu nu înțeleg o iotă și e foarte liniștitor. Cred că e o formă de libertate, nici nu‑mi doresc să înțeleg semnele convenționale, limba, textele, indicatoarele, copertele. E o liniște a străi­nului absolut, care e și seamăn, în același timp.

În liniștea asta, mi‑am mai dat seama de ceva. Viața mea de acum e ca un treasure hunt. E, mai mult ca ori­când, un raliu al intuițiilor. Simt că după fiecare colț e ceva, poate chiar ce aștept sau, mai nimerit, ce nu aștept. Adulmec mereu, ca un câine de vânătoare, în orb, fără indicii. Răscolesc cenușa radioactivă a unor zile în care mi‑a fost bine. Zice Nick într‑o piesă — și cred că ar trebui să fim cu toții vânătorii neobosiți ai unor formule me­morabile: Let no part of her go unremembered / Să nu lăsăm nicio fărâmă neamintită.

Ce părere ai tu, sis? Cu ce ar trebui să se ocupe memo­ria? Cu detaliile, cu precizia? Cu lucrurile esențiale? Cu întregul sau cu fragmentul? Cu aburul sau cu adevărul?

LVIII.

Marie,

Memoria servește mai ales când datele mobile sunt prea scumpe. Atunci am și eu certitudinea că e cu adevă­rat folositoare. Altfel, am ajuns să cred că fiecare om are un fel de climă interioară, iar ceea ce numim memorie e doar un sezon, care bineînțeles revine, sub ușor altă formă. Temperaturile medii se mențin, dar se înregis­trează și vârfuri, pe pozitiv, pe negativ.

Nu sunt o fană a memoriei — dacă ar fi o persoană, ar fi din cale‑afară de negativistă, mereu în mod du­ios‑panicos, cineva care se jelește tot timpul că i‑au plecat copiii de acasă. Poate de‑asta îmi place Berlinul care n‑a reconstruit după arhive, ci a lăsat în paragină controlată, amenințătoare și cu degetul ridicat, sau a pus sticlă și oțel în formă de cărămidă și mortar. Cred că fiecare plan de reconstrucție a unui oraș trecut prin traumă majoră vorbește enorm despre cum se raportează poporul respectiv la vindecare, viitor, credință, acceptare, pierdere, regenerare. Dar: poate fi reprezentat acel popor? În ce măsură îl reprezintă decizia celor cu drept de decizie? Ce e sigur e că inciziile făcute în corpul orașului sunt tranșee săpate în mințile celor care îl locuiesc.

Acum două săptămâni, înotam singură în largul coastei, apa aproape caldă și valurile aproape mari, marea solicitantă, cât să nu uiți unde ești; am întors capul spre țărm și mi‑am dat seama că sunt încă în viață. În ultimii ani am avut momente în care m‑am cam îndoit. Ce te poate face să te simți iubită în largul unei mări un pic agitate, dacă nu memoria?

Am scris un text și l‑am șters, nu de tot, am lăsat mai degrabă dovada că n‑a ieșit. Ce înseamnă că n‑a ieșit? E prea concentrat, nu are punți, e prea intim și chircit, e deja stafidit, deși bebeluș. Mă chinuiam să zic ceva defi­nitiv despre maternitate și feminitate și eventual legătura lor cu religia, nu mi‑e rușine să recunosc. Ceva esențial, care să instituie dubiul, să le scutească pe celelalte de suferința de a experimenta lucrurile astea fără unelte și pe mine de chinul de a mai încerca să le exprim. Și voiam toate astea într‑un singur paragraf. L‑am lăsat ca să mă vezi cum sunt când sunt nesinceră, când de fapt știu di­nainte, când țin morțiș la ceva, când îmi pierd răbdarea, când merg pe roata de rezervă, când ridic statui, când împing gunoiul neselectat sub canapea, când livrez în loc să gândesc sau să simt — și livrez mult și des, și cu siguranță nu doar în acel paragraf, și cumva cred că asta e OK. Tot o dovadă că sunt în viață. Poate o să las acel text ca memento mori — amintește‑ți că livrezi!

LIX.

Sister,

Eu sunt o supusă a memoriei. Dacă ar fi o persoană, cred că ar fi de o eleganță nesfârșită, mereu cu un pahar de martini într‑un colț al camerei, de unde s‑ar uita la acrobațiile imaginației, căreia i‑ar mai arunca din când în când portocale, să jongleze cu ele.

Mai zicea Sebald o chestie mișto, anume că memoria e un verb care acționează total nesistematic, ca un câine care traversează un câmp. Nu are niciodată un traseu lim­pede, se oprește să mai adulmece, își ascultă simțurile și, în cele din urmă, găsește ce caută. Mi se pare o imagine genială. Pentru că e fix ce cred și eu: că memoria e mai aproape de natura improvizației și a stand‑up‑ului decât de vreo săpătură arheologică făcută cu metodă. Iar în instanțele ei aproape religioase, cele care îți ard retina, e un hazard, o suprapunere întâmplătoare de imagini, un colaj al Marelui Gif.

Și, în câteva rânduri pe care le numeri pe degetele de la o mână, memoria e pedala de accelerație pe care o apeși cu aviditate și te trezești în mijlocul vieții și în apropierea morții, în același timp.

LX.

Hmm,

Miros ce faci aici, cum ar mirosi și câinele care aleargă pe câmp. Încerci să‑mi faci memoria simpatică și aproape reușești, la fel cum ai reușit de câteva ori cu alte lucruri care îmi erau străine sau antipatice. Cu alergatul, de exemplu, sau cu o anumită răbdare.

Putem conveni că memoria este un verb ușor amețit de martini, care se vaită că i‑au plecat copiii de acasă, deși de fapt îi convine atât de tare?

Și ce altceva este Marele Gif, dacă nu montajul infinit creativ al memoriei, pe repede înapoi și repede înainte și repede în diagonală, cu urechile în vânt? Dintre toate, aș reține câmpul.

LXI.

Alexandrita,

Un post‑scriptum. M‑am întrebat: ce facem noi aici? Înghețăm biografie? Ardem biografie? Sau e, cum zice spaniolul despre care ți‑am mai scris și în alte rânduri, un caz clasic de coliziune a trupurilor noastre cu timpul, din care trebuie să desprindem niște înțelegere? Și numele, și data nașterii sunt doar moduri de a fixa aceste accidente fundamentale ale corpului.

Ce recuperează memoria din teritoriile cele mai vulnerabile, pe care le traversezi mereu cu ochii închiși, devine materia predilectă a scrisului. Manipulează frag­mente, schije, fantasme și croiește din ele arhitectură, minciună, șerbet. Forțează logica, topica și cronologia.

Uite, există teorii recente în neuroștiințe care arată că amintirile persistă în creier, nealterate, în ciuda unor distrugeri majore ale sinapselor sau după remodelări ce­rebrale severe; în plus, aceleași teorii spun că o amintire creată de stimuli vizuali se activează prin stimuli auditivi sau tactili.

Dacă ne uităm la creier prin microscop, celulele unui copil arată ca niște alge arhaice, ca niște măslini bătrâni, suspendați. Neuronii unui bărbat înecat sunt ca sem­nele de punctuație ale unei limbi imaginare. Aș vrea să vorbim mai mult despre ce se vede la microscop. Despre păianjenul atoateștiutor al Louisei Bourgeois, din bronz și granit, mama utilă, rezonabilă și distrugătoare. Și aș vrea să vorbim și despre ei, tații.