Academicieni sau gunoieri

Antipatia, neîncrederea, ba chiar ura față de „elitele” profesionale – de fapt, față de grupurile de experți indispensabile oricărei societăți – e deopotrivă veche și populară, dar epoca noastră a dus-o adesea la paroxism. Ideea că aceste „elite” profesionale sînt, de fapt, niște grupuri închise de privilegiați fără merite deosebite a fost enorm dezvoltată în contextul presei de scandal și al impulsurilor sosite dinspre ceea ce numim „populism”. Expertizei și „elitelor” li se opune mai întîi existența unor presupuse privilegii abuzive, apoi li se reproșează incompetența, apoi chiar nocivitatea. Despre magistrați „se spune” că „leagă oameni nevinovați”, despre medicii din spitale că „omoară oameni”, ba chiar că inventează boli, despre profesori că „nu știu nimic” sau că abuzează sexual de elevi și studenți, și așa mai departe.

O idee foarte răspîndită astăzi, în epoca Internetului, este că, de fapt, nu mai ai nevoie de specialiști, de savanți, de experți: cîteva „search”-uri online, chipurile, rezolvă o mare parte a problemelor și dau răspunsuri suficiente. Și pe cele pe care nu le rezolvă le vor trata „neoficialii”, „alternativii” etc. Trebuie observat că așa-zisa știință „alternativă” (medicină, istorie, fizică etc.) – de cele mai multe ori, simplă șarlatanie – nu astîmpără numai anumite nevoi de cunoaștere imediată și naivă ale unui public credul, dar îi și stimulează antipatiile anti-elitiste. În lumina falsă a „alternativilor”, a „scepticilor” de toate felurile, elitele profesionale (aliate, de altfel, cu cele politice) apar nu numai incompetente, dar și antidemocratice, corupte, ba chiar criminale, urzind în secret dominația asupra societăților și a lumii. Este firesc, pe de altă parte, faptul că elitele profesionale tind să se constituie în asociații și corpuri deținînd anumite privilegii. Din partea lor, aceasta e o încercare, pînă la un punct legitimă de maximizare a influenței în societate, dar și de amplificare a eficienței profesionale prin asigurarea unor resurse financiare comune și private cît mai semnificative. Însă e incontestabil că avem de-a face aici și cu o reacție de apărare, nici ea ilegitimă pînă la un punct, în fața populismului, mai ales în fața utilizării politice a impulsurilor anti-elitiste spontane sau stimulate ale societății.

Pe de altă parte, uneori s-ar părea că societatea are și ea dreptatea ei, cînd îi acuză pe unii de uzurpare de privilegii: vedem adesea (și la noi foarte adesea) anumite grupuri și asociații profesionale că profită, în anumite momente, de poziția lor de monopol în societate, spre a smulge beneficii materiale exorbitante sau a împiedica societatea să le retragă, beneficii socotite disproporționate în raport cu meritele reale și cu rolul social al categoriei respective. Mai ales magistrații s-au aflat de cîteva ori în această poziție și, în general, au reușit să-și păstreze majoritatea beneficiilor (mai ales, dar nu exclusiv, cel al pensiilor „speciale”).

Desigur, într-o societate modernă și democratică, principiul – cred că de nimeni contestat – al existenței anumitor beneficii individuale sau colective este proporționalitatea lor cu meritele și cu rolul social al categoriei. Nici un fel de alte privilegii – de naștere, de gen, de rasă, de etnie – nu pot fi acceptate. Întrebarea este cum măsurăm proporționalitatea. Și pe ce criterii? Și mai ales cine o va face? Politicienii? Tind să fie populiști înainte de alegeri și elitiști după. Alți experți – de exemplu, judecătorii? Cum știm că sînt obiectivi? Sau, de fapt, într-un anumit moment, raportul concret beneficii/merit se impune în urma unor acțiuni revendicative (de exemplu, a unor greve): în acest caz, el nu exprimă decît un raport de forțe sociale al momentului respectiv și nimic mai mult. Să însemne asta că nu există merit real, ci numai raporturi de forță? Nu. Așa cum meritele reale ale vaccinurilor nu sînt recunoscute și înțelese de o mare parte a populației, care, în timpul pandemiei de COVID a ales să riște boala și chiar moartea în locul vaccinării pe care n-o înțelegea, așa și meritele profesionale ale unor oameni de știință sau experți, deși foarte reale, pot să nu fie recunoscute sau sînt recunoscute incomplet. Dar dacă aceștia au reușit totuși să obțină, la un moment dat, unele beneficii ceva mai mari decît credea societatea că ei merită, folosindu-se de alianțe politice, de presă sau chiar de anumite acțiuni revendicative în forță, nu trebuie să fim surprinși, dar nici ei nu trebuie să fie șocați de antipatia populară la adresa lor.

Se știe (cel puțin de la Tocqueville) că oamenii detestă instinctiv inegalitatea (mult mai mult decît iubesc libertatea). Pe de altă parte, existența elitelor profesionale și constituirea lor în corpuri dotate cu unele privilegii sînt inevitabile și benefice. Aristotel spera că o dreaptă proporționalitate a contribuțiilor cu beneficiile poate asigura totuși pacea socială: unii primesc, desigur, mai mult decît alții, dar și contribuie mai mult. S-ar naște o justiție socială bazată pe o egalitate, ce-i drept, nu aritmetică, ci proporțională. Necazul rămîne că, în timp ce e ușor de stabilit cine are (sau obține) mai multe beneficii, e complicat și echivoc de comparat valoarea contribuțiilor fiecăruia: cine dă mai mult societății (avînd dreptul la remunerații mai mari): gunoierii sau academicienii? Iar dacă veți răspunde că ultimii, poate că primii se vor supăra și vor pune de-o grevă generală. Și atunci poate că vă mai gîndiți...