Captivi în matricea virtuală?

Într-un episod din serialul Black Mirror, „Smithereens“, personajul principal sechestrează un angajat al unei companii care deținea o platformă de socializare, asemănătoare Facebook-ului sau Instagramului, pentru că dorește să aibă acces la fondatorul platformei. Se dovedește pe parcurs că acestui personaj principal îi murise cineva foarte apropiat într-un accident de mașină, cauzat de o clipă de neatenție a șoferului, datorată unei notificări primite pe platforma de socializare în cauză. Nu dezvălui mai mult, pentru că merită văzut (ca întregul serial) de cei care nu au reușit încă și, poate, această notiță îi va îndemna să o facă.

Schimbînd registrul, îmi amintesc că, elev fiind, în anii de dinainte de 1989, aveam diverse preocupări prin care să ne abatem sau să ne sustragem, uneori, de la activitățile de învățare în timpul orelor și prin care să ne distrăm în pauze. Îmi aduc aminte din anii claselor primare și gimnaziale traficul de reviste Pif și Rahan, cărțile din care citeam pe sub bănci, colecțiile de timbre, de mașinuțe sau de soldăței din care aduceam la școală mostre cu care ne lăudam sau celebrul joc X și 0 jucat cu colegul de bancă în timpul unor ore. „Mîța“ din pauze în clasele primare și de gimnaziu, fotbalul apoi, chiar și în liceu, la care eu nu prea mă pricepeam și nu mă prea băgam, decît uneori, ca portar. Mă rog, erau o sumedenie de variante, nu era ca și cum stăteam smirnă mereu, cu atenția încordată la procesul educațional sau la lecția predată. Aș putea înșira pe cîteva pagini, aproape ca în celebrul episod din Gargantua și Pantagruel în care sînt enumerate jocuri, preocupările pe care le aveam. Ce nu aveam? Nu aveam telefoane inteligente, desigur. Că dacă am fi avut...

În zilele noastre, telefoanele, se știe, sînt o prelungire aproape organică a elevilor, acești copii denumiți nativi digitali, care încă dinainte de a se naște au conexiuni cu lumea virtuală, se pare. Devenite indispensabile în rețeaua de relații și de semnificații a prezentului, acestea sînt, pentru elevii noștri, organe vitale, pe care dacă nu le mai au pare că nu mai pot respira, că intră în incapacitate de funcționare. De fapt, intră într-un fel de sevraj, firește, căci au o dependență cognitiv-emoțională de ele.

Sînt, cum se știe și am mai scris, un adept al utilizării tehnologiei și facilităților tehnologice, că sînt ele aplicații, platforme, jocuri sau exerciții digitale, table smart etc. Dar văd, totuși, și efectele devastatoare pe care le are conectarea continuă a copiilor noștri la device-uri, capacitatea lor tot mai scăzută de concentrare și de menținere a atenției, dificultatea de a se conecta la lumea reală. Ceva deloc diferit de situația din episodul „Smithereens“ despre care aminteam mai sus.

Ca profesor, ești adesea pus în situația de a le atrage atenția să pună telefoanele în geantă, ba chiar, uneori, ajungi să stai lîngă ei și să-i privești, fără ca ei să observe, absorbiți de ecranul telefonului, aflat sub bancă sau chiar pe bancă, la vedere. În pauze, mulți dintre ei au ca preocupare tot relația cu telefonul, dinamica relațiilor dintre ei este intermediată și determinată tot de mișcările din spațiul virtual.

Interesul meu pentru utilizarea tehnologiei și a mediilor digitale în predare-învățare-evaluare este distinct de acceptarea acestor dependențe, cu care chiar și eu m-am luptat într-o formă asemănătoare lui Cărtărescu din textul său „Pururi tînăr, înfășurat în pixeli”, vreme de vreo jumătate de an fiind, cu mult timp în urmă, robul unui joc PC, Heroes. Utilizarea oportunităților actuale de natură tehnologică și digitală o văd însă ca pe o inserție calculată, secvențială, în procesul didactic. Mă pot juca zece minute cu elevii propunîndu-le o scurtă evaluare prin aplicația Kahoot, le pot propune un exercițiu de intrare în lecție sau chiar de reflecție prin utilizarea Mentimeter sau le pot propune un tur virtual al unui muzeu, după cum le pot sugera să realizeze o animație pentru a ilustra un fir narativ, nu mă întind cu exemplele. De aceea, m-am poziționat de-a lungul timpului pentru un control echilibrat al școlii asupra deținerii de telefoane de către elevi în timpul programului școlar.

Recent, prin noile documente metodologice, Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţămînt preuniversitar (ROFUIP) și Statutul elevului, problema deținerii telefoanelor inteligente a fost reglementată mai ferm și a trezit reacții publice. Mai exact, elevilor le este interzisă utilizarea telefoanelor în timpul orelor de curs, cînd acestea trebuie depozitate în spații special amenajate, profesorul avînd autoritatea reținerii acestor device-uri, dacă elevul le folosește, pînă la finalul programului școlar al zilei. Firește, dacă profesorul dorește să realizeze cu elevii o activitate care impune utilizarea lor, o poate face. Mai mult, documentele metodologice lasă unităților școlare posibilitatea ca prin regulamentele de ordine interioară să restrîngă și mai mult accesul elevilor la telefoane, chiar pe durata întregii perioade de activități școlare de pe parcursul unei zile.

Au fost voci care s-au declarat revoltate. Unii părinți au obiectat, pretextînd că trebuie să își poată verifica copiii, să se asigure că sînt bine, că au ajuns la școală sau că nu au pățit ceva în pauze etc. Eu cred că este o măsură oportună. Nu sîntem singura țară europeană care a adoptat-o. Părintele știe, să nu fim absurzi, că dacă copilul său, oricît de mic, are o problemă, învățătorul sau profesorul îl va anunța. Personal, pretextul acesta cu controlul siguranței îl consider ridicol. În rest, nu este ca și cum, vezi Doamne, ne-am întoarce în trecut și am fi retrograzi, incapabili să facem un upgrade pedagogic. Profesorul are libertatea să utilizeze oricîte tehnologii digitale poftește. Dar este important să aibă cu cine: cu elevi conectați la procesul educațional, nu captivi în matricea virtuală.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.