Ne-am împăunat cu performanțele de la Paris ale unui băiat răcit și ale cîtorva vîslași plini de bătături. Despre Jocurile Paralimpice care tocmai s-au încheiat, nimic?

Ne trebuie o lanternă de armată ca să zărim România în adîncurile clasamentului pe medalii. Cunoaștem – nu? – țara noastră modernă, înfloritoare, incluzivă. Persoanele cu dizabilități se simt acasă aici, de aceea probabil că nici nu s-au obosit să meargă la marea sărbătoare de la Paris. Unde-i mai frumos ca în multe dintre orașele țărișoarei, cu rampe pentru scaune rulante la tot pasul, cu asfalt ca untul, borduri impecabile și un milion de facilități pentru acei nenorocoși care s-au născut cu (ori au căpătat) un necaz de sănătate ireparabil? Cum e țara, așa și sportul. Dacă la Jocurile Olimpice ne-am clasat pe un nesperat (și, aș zice, în parte nemeritat) loc 23, la Jocurile Paralimpice ne-am plasat în coada plutonului, pe poziția 61, puțin înainte de Sri Lanka și Trinidad Tobago, națiuni înfloritoare ale sportului, cu bugete covîrșitoare și tradiții legendare. Bine măcar că am ajuns pînă acolo, grație acelui parajudoka medaliat cu aur, Alex Bologa – despre care ar trebui scrisă o carte, atît de dramatică și pasionantă e povestea lui – și Cameliei Ciripan, bronz la paratenis de masă. Ar mai fi fost o speranță pîlpîindă de la Eduard Novak, fost ministru al Sporturilor și fost campion la paraciclism, dar, după ce a cheltuit sume impresionante pentru pregătire și a terminat pe locul 10 la contratimp, s-a retras în semn de protest față de noile condiții de întrecere. Impecabil. Ceilalți au fost mai puțin vocali și mai eficienți. Alex e nevăzător. Camelia are o gravă deficiență locomotorie. Performanțele și drumurile lor au apărut în presă, dar le-ați văzut cu adevărat? V-ați lovit de ele ca de Bulai sau de dronele rusești care o iau pe scurtătură pe la noi? E așa un loc comun să spui că exemplul lor este de pus în ramă (apropo, în cîte reclame credeți că vor apărea?) și totuși spui, ca să contrezi nespusele altora. Și nepăsarea. Ar mai trebui scrisă o carte, de altfel. Despre toate scandalurile din paraolimpismul românesc, despre condiții, urlete în pustiu, bani care o iau într-o direcție și nu în alta. Despre multe. Deși am evoluat un strop în ce privește tratamentul persoanelor cu dizabilități, continuăm în multe să aplicăm un proverb în răspărul celui american: la noi, oricine poate fi lăsat în urmă. Rezultatele de la Parisul de după Paris sînt incendiul de pe deal care poate fi văzut de la mari depărtări, dacă te uiți în direcția lui. Ucraina, căreia Rusia îi furnizează din ce în ce mai mulți sportivi paralimpici, a cucerit 82 (!) de medalii, 22 de aur, deși oamenii ei se antrenează sub bombe sau departe de patrie. Despre Uzbekistan sau Iran (57 de medalii în total) poți strîmba din nas, dar orice lucruri mai puțin regulamentare ar face, tot e o sumă impresionantă. Și să vedem ce au făcut „ai noștri”, națiunile ieșite din trauma comunistă. Polonia, 23 de medalii. Ungaria, 15. Slovacia, 5. Letonia (sîmburele ăla de țară), 4, dintre care 3 de aur! Cehia, 8. Serbia, 6. Croația, 4. Vedeți, și ăsta e un tablou care ne arată locul în lume. Ăsta și cu ăla și cu ălălalt. Cu toate, de la prezența în dialogul planetar pînă la drumul Otopeni-București, care arată ca o fractură prost sudată. Ăștia sîntem. Să nu ne plîngem. Să punem osul.