Călătorie în jurul camerei

# Le Retour d’Afrique (Elveția, 1972), de Alain Tanner.

A te încăpățîna sa vezi într-un film clasic o mărturie asupra epocii turnajului său a devenit un gest oarecum reflex, de care se abuzează. E, adesea, un mod de a „salva” titluri altminteri compromise sub raport estetic, reabilitate tocmai prin acele detalii sociale captate clandestin de ochiul camerei, un organ, se știe, tranzitiv față de tot ce îi este străin. Dar această atitudine binevoitoare la adresa întregii creații riscă să anuleze potențialul lecturii respective, care, aplicată unor anumite filme, se justifică totuși plenar. Pe măsură ce trece timpul devin tot mai sigur că primele filme ale lui Alain Tanner sînt de fapt documentare, că în spatele etichetei lor de „ficțiune” se ascunde un mare nimic, o viață prea puțin glorioasă și totuși „a noastră”, o tiflă dată unui sistem de distribuție stupid, și că Tanner și-a convins în realitate niște prieteni, care se întîmpla să fie par ailleurs actori (sau nu), să accepte să se joace pe ei înșiși și să trimită un mesaj privirilor din viitor care nici nu se născuseră pe-atunci, și să ne lase să ghicim sub aura lor sprințară, plină de mots d’esprit și de emfaze copilărești, disperarea de a nu fi putut rămîne eroi pînă la capăt. Din miezul acelei lumi, ultima care a permis speranța, niște oameni se luptă în van cu pierderea iluziilor, cu resorbția idealurilor într-o mlaștină de conformism. A vedea începuturile lui Tanner înseamnă să simți focul acestui document despre o frumoasă înfrîngere.

Am impresia că aceste filme – de la debutul Charles, mort ou vif  (1967) la sublimul Jonas qui aura 25 ans en l’an 2000 (1976), trecînd prin capodopera punk care e La Salamandre (1971) – nu au fost recunoscute, atunci, pentru clarviziunea lor liminală, demnă de ecorșeu. Și parcă nici azi nu i se acordă lui Tanner statutul cuvenit. Asta deși e clar că, dacă nu a fost Garrel, Rivette sau Eustache, rămîne cu siguranță omul care, dincolo de Alpi, a știut cel mai bine să le întoarcă serviciul, să se unească cu ei în această horă funebru-romantică ce a fost martora stingerii iubirii și instalării compromisului în societatea post-soixante-huitarde.

Poate pentru că filmele lui Tanner sînt piste false – locul unor neînțelegeri. În aparență cum nu se poate mai realiste, adună fisură după fisură, pînă ce barajul în fața nebuniei stîrnite de filmele înseși abia mai ține. Un efort regizoral precum Le Retour d’Afrique e rînd pe rînd social, autoreflexiv și teoretic, burlesc, fantasmagoric: actorii se confundă la maximum cu personajele, apoi, brusc, iau distanță, le privesc din afară. Protagonistul filmului, Vincent (François Marthouret), acest grădinar care, vrînd cu tot dinadinsul să „își încerce norocul” în Algeria, ajunge să se închidă în propria odaie alături de iubită (Josée Destoop) atunci cînd planurile nu-i ies, e deopotrivă ultimul visător, bufonul de serviciu și, ca orice bufon, deținătorul unui mare adevăr secret. Vorbește singur în mașină, citește cărți orientaliste, mimează revoluția, se face de rîs. Hiperlucid și totuși plin de tandrețe, filmul îl acompaniază în proiectul său, în recluziunea sa care se transformă din poantă în demență (intră în carantină autoimpusă de frică să nu dea ochii cu prietenii săi, cărora le anunțase deja plecarea în Africa), pînă la sfîrșitul acestei epopei statice, care e în același timp necesar și trist. Ca orice beție, și aceasta – dorința de depărtări, de politică, de radicalism, mai mult o postură naivă, burgheză – a fost și tîmpită, și implacabilă. Amuzant din cale-afară, filmul se termină într-o mare mahmureală. Ziua de după lasă loc unei priveliști jalnice.

Le Retour d’Afrique nu e autocelebrare tribală. E un film făcut din sentimentul inefabil că, uneori, a greși înseamnă a avea dreptate. Grădinarul nostru – ce personaj! – nu e scutit de critică. Fervoarea sa pare dintr-odată mult mai ineptă atunci cînd se vede alăturată sobrietății lui Emilio, un coleg de muncă mustăcios din Spania, care a fugit de dictatura lui Franco, apoi se va trezi expulzat și din Elveția. Față de Emilio, Vincent își permite să se joace de-a revoluția; pînă și precaritatea în care ajunge din cauza unei încurcături – cu salteaua așezată direct pe podea și borcanul de gem de la mama-soacră înfulecat direct cu degetul – are în ea un dandism, o formă de a „o arde” superior. Ca organizator al tempoului, Tanner e suveran: după o primă parte săltăreață, în care protagonistul e animat de un suflu aproape tiranic al abandonului de sine pentru o cauză oricît de fantezistă, filmul se imobilizează în această încăpere unde orele trec agonic în așteptarea unei bucăți de hîrtie salvatoare trimise din Alger. Apoi, cînd devine clar că planul se fîsîie, lucrurile își reintră în normal: totul e la fel – aceleași discuții la limita dintre poetic și caricatural –, doar că totul s-a schimbat. Pornind într-o călătorie în jurul camerei, filmul își face din restrîngerea orizontului nu doar subiect, ci și materie primă.

O umbră atîrnă către final peste film. Căci acești regi ai societății discută acum, cvasi-contractual, despre cine va rămîne acasă să aibă grijă de copil după naștere. Cîteva luni au trecut: sînt proprietari, au mașină, vacanțe – realitatea poate să înceapă. În timpul escapadei lor „din interior”, o imagine splendidă îl va fi arătat pe Vincent în deschiderea coridorului către stradă, cadru în cadru aproape pictural: singurătatea orgolioasă a tipului cu existență alternativă versus lumea care își continuă mersul, impasibilă – și nici o punte între ele. Le Retour d’Afrique e povestea unei alinieri in extremis cu lumea, care, fie ea inevitabilă, nu e mai puțin dureroasă.

Le Retour d’Afrique este disponibil pentru vizionare online, pe platforma Arte.fr.

Victor Morozov este critic de film.