Se repetă istoria?

Istoriografia modernă a elaborat două explicații diferite, aparent contradictorii, cu privire la prăbușirea Imperiului Roman. O primă explicație, care a dominat interpretările acestui proces istoric pînă la mijlocul secolului trecut, a pus accentul pe potențialul distructiv al atacurilor succesive date de popoarele migratoare. Erodate treptat, legiunile și zidurile de apărare romane nu au mai fost suficiente pentru a păstra coerența militară, administrativă și economică a structurilor imperiale. Divizarea în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit a fost urmată, la scurt timp, de destrămarea ramurii occidentale în mai multe regate barbare formate de ostrogoți (în Italia de Nord), vizigoți (în Spania), vandali și alani (în Africa de Nord-Vest), burgunzi și franci (pe o parte din teritoriul Franței și Germaniei de astăzi). După 1950, această explicație a fost abandonată, socotindu-se că latifundiarii din provinciile romane, mai ales din Occidentul Europei și din nord-vestul Africii, au preferat să se alieze cu migratorii pentru a dobîndi autonomie fiscală în raport cu administrația imperială – care impunea taxe din ce în ce mai împovărătoare pentru acoperirea cheltuielilor militare – și pentru a obține protecție, care nu mai putea fi asigurată de legiunile romane, tot mai reduse numeric, neplătite la vreme și completate cu barbari infideli.

Este ușor de observat că aceste două explicații nu sînt contradictorii, ci complementare. Fără îndoială că alianțele dintre latifundiarii din provinciile romane și migratori au existat, fiind confirmate de dovezi certe, dar chiar aceste alianțe au fost determinate de slăbirea autorității imperiale, cauzată tocmai de valurile succesive de migratori războinici. Cauza principală a destrămării Imperiului Roman este tocmai forța militară cu care popoarele migratoare au atacat legiunile romane și au cucerit teritorii întinse. Autonomia fiscală și protecția militară dorite de latifundiarii romani au o eficiența cauzală secundară, împrumutată de la cauza principală. Așadar, cele două explicații nu sînt atît de contradictorii pe cît consideră istoriografii din ultimele generații. Ele pun în lumină atît complementaritatea cauzelor externe și a cauzelor interne în determinarea anumitor efecte, cît și diferența specifică dintre efectele produse. Aceleași cauze au determinat efecte diferite în Imperiul Roman de Apus și în Imperiul Roman de Răsărit. Primul s-a destrămat la sfîrșitul secolului al V-lea, în timp ce al doilea s-a adaptat succesiv și a supraviețuit, ca Imperiu Bizantin, pînă la mijlocul secolului al XV-lea. Această diferență de efecte trebuie să aibă și ea explicații.

O posibilă explicație este inventivitatea, flexibilitatea și eficiența răspunsurilor pe care Imperiul de Răsărit, devenit bizantin, le-a dat pentru a înfrunta provocările interne și pe cele externe. În perioada de glorie a împăratului Iustinian și a generalului Belizarie, Imperiul Bizantin și-a extins granițele în Italia și în Africa de Nord, părînd să aibă ambiția de a îngloba teritoriile fostului  Imperiu Roman de Apus. Cînd resursele militare au fost insuficiente pentru a gestiona confruntările pe două fronturi, cel european și cel asiatic, a intervenit diplomația în mod salvator, fie prin soluții matrimoniale, fie prin alianțe militare, fie prin soluții combinate. Istoriografia, mai ales cea recentă, a inventariat toate aceste mijloace militare și diplomatice care au asigurat continuitatea Imperiului Bizantin timp de un mileniu.

O altă explicație este aceea că, în timp ce toate popoarele migratoare așezate în Imperiul Roman de Apus s-au creștinat, popoarele migratoare care au cucerit teritorii ale Imperiului Bizantin au adoptat soluții diferite: cele europene s-au creștinat, iar cele asiatice au afirmat o religie alternativă, respectiv religia musulmană, opusă creștinismului. În Occident, religia creștină, deja instituționalizată, a permis asimilarea cuceritorilor care aveau mitologii compozite. Unele dintre regatele barbare nu numai că s-au creștinat, dar s-au și latinizat. Cuceritorii militari au fost cuceriți cultural, așa cum s-a întîmplat și în alte spații geografice, în perioade istorice diferite. Rezultatul acestei asimilări culturale a permis pacificarea raporturilor dintre populațiile autohtone și migratori, primul pas spre formarea națiunilor europene. În Imperiul Bizantin, acest proces de asimilare religioasă și culturală a fost posibil doar în regiunea europeană, unde migratorii, neavînd o religie alternativă, s-au creștinat. În schimb, în regiunea asiatică și în Africa de Nord, mai întîi arabii, iar apoi otomanii au cucerit, treptat, toate teritoriile bizantine (arabii au ocupat și cea mai mare parte din Peninsula Iberică), impunîndu-și propria religie, nemaifiind asimilați cultural (teritoriile asiatice pierdute de Bizanț au fost tocmai creuzetul formării și extinderii religiei creștine în etapa primară; cruciadele din primele secole ale celui de-al doilea mileniu au avut scopul declarat de a recupera aceste teritorii, avînd în centru Ierusalimul). În secolele al XIV-lea și al XV-lea, otomanii au cucerit și partea europeană a Imperiului Bizantin, dar islamizarea a fost parțială, în Albania și Bosnia-Herțegovina.

Recursul la procesul istoric al prăbușirii Imperiului Roman, mai întîi a celui de Apus, iar apoi, după un mileniu, și a celui de Răsărit este util pentru că există similarități, evidente sau ascunse, cu procesul pe care îl parcurge în prezent Lumea Liberă. Este justificată întrebarea dacă se repetă istoria, dacă Lumea Liberă și-a epuizat resursele și dacă acțiunea cumulată a pericolelor externe și a celor interne o va destrăma într-un orizont de timp nu prea îndepărtat. Răspunsul este deschis. El depinde de ceea ce vor face organele Uniunii Europene constituite după ultimele alegeri și de capacitatea de a consolida alianțele cu restul Lumii Libere, în principal cu Statele Unite, Regatul Unit, Canada, Australia și Coreea de Sud. Dar dacă Lumea Liberă va fi cucerită, un lucru este sigur: cuceritorii nu vor fi asimilați de cultura libertății, ci își vor impune cultura dominației.