Constantin Brâncoveanu la cules

Decorul viticol al Bucureștilor din secolul al XIX-lea descris în textul din numărul precedent nu era întîmplător. Cultivarea viței-de-vie și activitățile ce (de)curg din acest proces au reprezentat de-a lungul istoriei un element cu valoare identitară pentru poporul român. Printre suveranii români, unul dintre cei mai în măsură să confirme acest fapt este Constantin Brâncoveanu. Domnitorul avea în proprietate, pe lîngă podgoriile domnești care intrau oricum în posesia conducătorului de la București indiferent de cine era acesta, și alte podgorii renumite, printre care, amintește Răzvan Voncu în O istorie literară a vinului în România, „Ștefăneștii de Argeș străluceau”.

Brâncoveanu nu era doar mare proprietar de domenii viticole, ci și mare pasionat de ce avea în proprietate, motiv pentru care mersul la cules era printre activitățile sale preferate. Marele cărturar Radu Greceanu, rudă prin alianță cu Constantin Brâncoveanu, amintește frecvent în cronicile lui despre vizitele domnitorului la podgoriile personale, vizite legate adesea de momentul culesului.

Dacă alte chestiuni militare ori de stat nu interveneau, an de an, toamna, în agenda brâncovenească era trecută vizita la cules de vie. Și nu oricum, ci cu întreaga curte domnească: „Apoi fiindu vremea culesului viilor au mersu măriia-sa și la Pitești împreună cu doamna mării-sale, și cu toată casa și cu toți boierii, de au fostu la culesul viilor acolo și iarăși fără zăbavă s-au învîrtejit la Tîrgoviște”. Aceasta este una dintre numeroasele consemnări ale lui Radu Greceanu care relatează scenariul repetitiv al vizitelor domnești la cules. Cronica cărturarului cuprinde, de altfel, un întreg capitol dedicat culesului viilor, ceea ce vorbește de la sine despre importanța acestui ritual în viața cotidiană a curții brâncovenești.

Tot cu valoare aproape ritualică era și modalitatea în care se bea vin la ospețele grandioase pe care Brâncoveanu le patrona la curtea sa domnească. Și știm că nu se bea și nu se mînca puțin. Deloc. Cu toate acestea, dacă ne orientăm după cronica lui Greceanu – și nu prea avem multe opțiuni oricum –, pare că domnitorul s-a îmbătat o singură dată în cei 26 de ani de domnie, cu ocazia vizitei unui ambasador englez: „Dat-au și cu pușcile iar pentru sănătăți închinîndu-și de veselie mare, s-au și îmbătat, atîta el, cît și boiarii lui (măcar că de nimeni nu au fost siliți)”.

Să presupunem că s-a sărbătorit vreun succes în tratative bilaterale.

Istoria, firește, a continuat.