Cu mîneci largi...

Termenul vestimentar mînecă, moștenit din latină (din manica, derivat de la manus – „mînă”), intră în componența multor expresii, dintre care unele sînt destul de transparente, ca a trage de mînecă („a atrage atenția”, „a cere ceva cu insistență”), altele – mai greu de explicat, de exemplu a o băga pe mînecă („a ajunge într-o situație periculoasă”). Expresia cu originea cea mai neclară, a nu avea nici în clin, nici în mînecă  – „a nu avea nici o legătură cu cineva sau ceva” – a fost explicată, pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, de G. Coșbuc ca provenind dintr-o confuzie paronimică cu substantivul mînec, legat de verbul a mîneca; discuția etimologică nu este totuși definitiv închisă. Ca parte a unor obiecte de îmbrăcăminte, mînecile au avut de-a lungul timpului nu doar rolul de a acoperi mîinile, ci și unele utilizări suplimentare, care pot sta la baza unor expresii. Puteau fi folosite pentru păstrarea și mai ales pentru ascunderea unor obiecte; așa se explică, cu referire la o tehnică de trișare la jocul de cărți, expresia, foarte cunoscută și azi, a avea un as (sau ași) în mînecă.

Unele dintre expresiile dezvoltate de cuvîntul mînecă nu aveau prea multe atestări în textele mai vechi și au ieșit între timp din uz. Scenariul figurat care a stat la baza lor este însă foarte interesant și merită o scurtă descriere. O asemenea expresie este a lovi în mînecă, cu sensul explicat în dicționarul lui Laurian și Massim (1876) și în Iuliu Zanne, Proverbele românilor, III: „a voi să facă rău fără ca să izbutească”; „a aiura, a spune lucruri nepotrivite” (p. 220). Este vorba probabil de lovitura greșită, care nu-și atinge ținta; într-o bătaie, a lovi mîneca, în locul mîinii, e un act comic care poate dovedi o stare de confuzie. 

Interesantă este și expresia, cu totul ieșită din uz, a da cu mîneci largi. Atestările sale se găsesc în cîteva basme de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, iar garanția că nu va fi definitiv uitată o reprezintă apariția sa în Povestea lui Stan Pățitul a lui Ion Creangă, în contextul unei cereri în căsătorie: „Părinții fetei, cînd aud asta, au de bucurie că le-a picat un om așa de bun și o dau cu mîneci largi”. Expresia a fost semnalată în studii asupra limbii basmelor de Jan Urban Jarník și de Hasdeu (în articolul enciclopedic Basm), a fost cuprinsă în culegerea lui Zanne (cu glosarea „bucuros, cu plăcere, cu voie-bună”; „cu nerăbdare”, p. 221) și în dicționarul român-francez al lui Frédéric Damé (din 1893). Printre puținele sale atestări ulterioare, majoritatea provin tot din basme – „Ar da-o el cu mâneci largi! Dar vorba-i după cine; cine să-şi lege capul cu aşa odor?” (Leca Morariu, „Frica-i din rai”, Unirea, 1926) –, rareori din alte texte, destinate însă tot unui public rural: „Deschideţi-vă pungile, fraţi ţărani, şi daţi cu toată inima şi cu mâneci largi pentru studenţii noştri, cari în cea mai mare parte sunt feciori de ţărani” (Albina, 1924).

În notele de la ediția de Opere ale lui Creangă, vol. I, 1970, Iorgu Iordan se oprea asupra expresiei, sugerînd o posibilă explicație semantică: „Metafora pare a avea la bază mînicile cămășii (sau ale unei haine) care, cînd sînt largi, permit celui ce o îmbracă să-și vîre și să-și scoată mîinile din ele fără nici o dificultate” (p. 295). Traseul imaginat de lingvist era așadar o metaforă a ideii de „ușurință”. Mai simplă și mai intuitivă mi se pare o altă explicație, care îmbină transferul semantic cu proiecția sa vizuală: mînecile ar fi, în acest caz, un substitut metonimic pentru mîini, iar gestul care scoate în evidență lărgimea mînecilor este cel al brațelor larg deschise. Metaforele care asociază mîna și lărgimea, atribuindu-le sensuri pozitive, de ofertă și empatie, de generozitate, încredere, apropiere și bucurie, sînt numeroase: mînă largă („om generos sau cheltuitor”, DEX), a fi larg la mînă, a primi cu brațele deschise etc.

Sensuri figurate pentru „mîneca largă” găsim și în alte limbi romanice. În italiană, expresiile essere di manica larga sau largo di manica (literal: „a fi cu mâneca largă” sau „larg la mînecă”) au sensul „a fi indulgent, binevoitor” (Lo Zingarelli); acestora le corespunde în spaniolă tener manga ancha – „a avea mîneca largă”, deci „a fi permisiv, excesiv de indulgent” (Diccionario de la lengua española, dle.rae.es). Pentru ambele limbi, circulă unele explicații (nu foarte convingătoare) care motivează sensul prin trimiterea la hainele preoțești. În franceză, expresia învechită avoir la manche large („a avea mîneca largă”) înseamnă tot „a fi (prea) îngăduitor” (Trésor de la langue française informatisé).

E posibil ca expresia românească să fie rezultatul unei influențe moderne, romanice, manifestate în mod paradoxal tocmai în texte populare (dar care erau prelucrate și stilizate de culegători instruiți)? Aș spune că sîntem mai curînd în fața unui paralelism al evoluțiilor figurate, al transferului expresiv bazat pe apropierea fizică a referenților, dar și pe asemănarea fonetică a cuvintelor: de la mînă la mînecă.