Tren

În toate călătoriile noastre din vacanțe, din anii 1970, mijlocul nostru de locomoție era trenul. Nici vorbă de mașină în familia noastră. Nici nu visam la așa ceva. Cu trenul îmi plăcea mult să merg. Sigur, existau și niscaiva impedimente. Precum bagajele, care, la noi, erau invariabil niște pietre de moară. Cu atît mai mult cu cît pe vremea aceea nu existau (sau, dacă existau, erau niște excepții) geamantanele pe roți. Și nici nu se prea făceau din plastic.

Noi aveam chiar unele din piele, respectabile. Ca niște serviete supradimensionate: bejulii, dreptunghiulare, sobre. Și mereu suferind de probleme cu fermoarele. Pentru că nu aveau nici cea mai mică legătură cu valiza cool a lui Mary Poppins, care-și păstra intactă forma indiferent de ce intra în ea (și putea intra „totul”...). Nu. Erau imense și deformate. Se vedea de la o poștă că cineva se luptase cu ele înainte să le poată aduce la o formă cît de cît acceptabilă în lumea geamantanelor. Problema lor nu era, însă, estetica. Ci, evident, greutatea. Mai ales în contextul în care, în cele mai multe dintre vacanțe, plecam la drum doar cu mama. Sau, uneori, cu niște prietene de-ale ei. Oricum, în general, în grupuri de doamne și domnișoare.  

În condițiile astea, trebuia să ne descurcăm. De fapt, mama trebuia să se descurce, căci, pînă mult mai tîrziu, eu am fost doar o spectatoare și o executantă. Dar și cineva de care trebuia să ai grijă, altfel decît de cele două geamantane. Așa că, mai mereu, era implicat exteriorul. Mama și-l apropria făcîndu-l cît de interior se putea. Pe scurt, de fiecare dată ruga pe cineva să ne urce valizele pe standul de bagaje de deasupra locurilor noastre. Și de fiecare dată găsea pe cineva. Cîte un domn amabil, care făcea și conversația de rigoare, nici prea multă, nici prea puțină. La o primă vedere, ai fi zis prietenoasă, dar, de fapt, neutră (m-am prins și eu mai tîrziu cum funcționează lumea). Cert e că domnul respectiv, oricare ar fi fost, ni le urca. Mai plutea încă, pe atunci, o doză de curtoazie diluată prin aer. La care se adăuga faptul că mama arăta și se purta într-un fel care, sărind peste nuanțe, te lăsa cu gura căscată și nu lăsa loc de refuz.

Am crescut cu acest mod seducător și dictatorial de a face lucrurile. Pe atunci, mi se părea singurul posibil. Îmi intrase și mie în sînge, să zicem. Nu mi-era rușine să cer ajutorul altora. După mult timp am realizat că poți acționa și altfel: și anume, singur. Luîndu-ți mai puține bagaje. Nici acum, însă, nu sînt destul de convinsă total de această opțiune, deși, rațional...

După momentul inițial al bagajelor urma, însă, paradisul. Unul dintre cele posibile, cel puțin. În viziunea mea de atunci. Pentru vreo două sau trei ore. Fiindcă drumurile copilăriei erau, îndeobște, două: la Sinaia și la Mangalia. Aveam și noi, oarecum, o „țară” precum a celorlalți copii din clasă, care scriau despre „poznele” de acolo cu mare entuziasm în fiecare an, la începerea școlii. Dar o aveam și nu prea... Exista o casă a familiei undeva lîngă Cîmpulung Muscel. O casă veche și foarte frumoasă. Dar care nu era doar a noastră, ci a mai multor membri ai familiei. Ne duceam și acolo, uneori, dar nu foarte des. De cîte ori mergeam, însă, nu simțeam nimic din atmosfera compunerilor colegilor mei. Pentru că era o casă de vacanță, mai curînd, nu avea pe lîngă ea gospodăria clasică, cu vaci, porci, găini, rațe și gîște. Existau și acestea în gospodăria surorii bunicii mele, care se afla în apropiere și pe care o vizitam. Acolo erau toate aceste orătănii și puteai fi oricînd fugărit de un gîscan prea semeț ori de un curcan înfoiat. Puteai să stai ochi în ochi cu o vacă sau să porți o conversație cu purcelul (deși erai conștient de condiția lui precară).

Dar, întorcîndu-ne la tren, micul meu paradis de acolo era privitul pe geam. Am descoperit, cu ocazia acestor călătorii, una dintre plăcerile mele de-o viață: privitul în mișcare. Al peisajelor care se succed, oricum ar fi fost ele, anoste și prăfuite, convenționale sau chiar poetice. Bucuria contemplării lor, asociată cu legănatul trenului, era mai presus de toate amănuntele.

Dar despre asta într-un articol viitor.